Prin foc si sabie (72 page)

Curajul i se urcă dintr-odată la cap lui jupân Zagłoba, ca vântul. Poate că deznădejdea îl făcea aşa de vrednic, ori poate

Speranţa
că Wołodyjowski nu era departe, destul că ridică sabia, îşi roti ochii ameninţători şi porunci:

― Ascundeţi-vă după stânci! îi vom ataca pe neaşteptate! O să le arătăm noi tâlharilor…

Oştenii îndemânatici ai prinţului se întoarseră lângă stânci şi cât ai bate din palme se aşezară în ordine de bătaie, gata pentru năvala prin surprindere.

Se scurse un ceas, în cele din urmă se auzi zgomotul oamenilor care se apropiau, ecoul aducea valuri de cântece vesele, şi în curând, la urechile oştenilor care stăteau la pândă, ajunseră sunete de scripcă, cimpoi şi de tobă. Vagmistrul se apropie din nou de jupân Zagłoba şi-i spuse:

― Înălţimea Ta nu e oaste, nu sunt cazaci, e o nuntă.

― Nuntă? întrebă Zagłoba. Ei, las’ că le cânt eu îndată, de-o să mă tină minte!

Îşi îmboldi calul şi ieşi la drum, iar oştenii se înşirară în spatele lui.

― După mine! tună fioros Zagłoba.

Toată linia porni în trap uşor, apoi în galop şi, ocolind stânca, ieşiră ca din pământ înaintea grămezii de oameni speriaţi de priveliştea neaşteptată.

― Staţi! staţi! strigau din toate părţile.

Într-adevăr era o nuntă ţărănească. În faţă mergeau călare cimpoierul, teorbanistul, scripcarul şi cei doi toboşari, care, chercheliţi cum erau, cântau după ureche jocuri săltăreţe. După ei veneau mireasa, o fată voinică, în rochie de culoare închisă şi cu părul despletit, căzut peste umeri. O înconjurau druştele cântând, care duceau în mână cununi împletite; toate fetele călăreau pe cai ca bărbaţii şi, îmbrăcate în straie mândre şi împodobite cu flori de câmp, semănau de departe cu o ceată de cazaci. În al doilea şirag, mirele pe un cal focos, în mijlocul flăcăilor care purtau şi ei cununiţe în vârful unor prăjini lungi, aidoma cu nişte suliţe; alaiul îl închideau părinţii tinerilor însurăţei şi oaspeţii, toţi pe cai. Numai butoaiele de horilcă, mied şi bere se hâltâcăiau în căruţe uşoare, aşternute cu paie, clipocind plăcut pe drumul pietros şi presărat cu adâncituri.

― Staţi! Staţi! strigau din toate părţile, şi rânduiala alaiului de nuntă se strică. Fetele începură să ţipe înspăimântate şi se retraseră înapoi, iar flăcăii şi drujbanţii mai vârstnici se repeziră înainte să le apere cu pieptul lor de năvala neaşteptată.

Jupân Zagłoba sări înaintea lor şi, rotindu-şi sabia în faţa ţăranilor înfricoşaţi, începu să strige:

― A, haimanale, lepădături, răzvrătiţi! Vi s-a făcut de răzmeriţă? Ţineţi cu Krzywónos, ticăloşilor? Vă duceaţi să iscodiţi? Ţineţi calea oştilor şi ridicaţi mâna asupra şleahticilor? Vă arăt eu, suflete nevrednice de câini! Am să poruncesc să vă bage în butuci, să vă tragă în ţeapă, netrebnici şi păgâni ce sunteţi! Acum o să plătiţi pentru toate fărădelegile!

Un nuntaş bătrân şi alb colilie sări de pe cal, se apropie de şleahtic şi, apucându-i cu umilinţă scara, începu să i se ploconească până la pământ şi să se roage:

― Ai milă de noi, viteazule, nu pierde nişte oameni sărmani, Dumnezeu e martor; suntem nevinovaţi, noi nu ne ducem la răscoală; noi venim de la biserica din Husiatyn, unde l-am cununat pe fierarul Dymitr, ruda noastră, cu frumoasa Ksenia. Suntem cu alaiul de nuntă.

― Sunt oameni nevinovaţi, înălţimea Voastră, îi şopti vagmistrul.

― În lături! Sunt nişte ticăloşi! Au venit la nuntă de la Krzywónos, răcni Zagłoba.

― Să-l trăsnească Dumnezeu! strigă bătrânul. Noi nici nu l-am văzut cum arată, suntem oameni săraci. Ai milă de noi, boierule, şi îngăduie-ne să trecem, noi nu facem rău nimănui şi ne cunoaştem datoria.

― Vă leg şi vă duc la Jarmolińce!…

― Mergem unde porunceşti, boierule! Domnia Ta porunceşte şi noi ascultăm! Dar binevoieşte, viteazule! şi dă poruncă oştenilor să nu ne facă stricăciune, iar Domnia Ta, iartă pe nişte oameni de jos, ne închinăm cu umilinţă, şi ciocneşte cu noi pentru norocul mirilor… Bea, boierule, pentru bucuria oamenilor simpli, aşa cum a poruncit Dumnezeu şi sfânta
Evanghelie.

― Numai să nu credeţi că dacă beau am să vă uşurez soarta! zise Zagłoba cu asprime.

― Nu, boierule! strigă moşneagul bucuros, nu credem nimic! Hei! Lăutari! strigă, cântaţi pentru cavalirul viteaz, că are suflet bun, iar voi, flăcăi, daţi fuga după mied din cel mai dulce pentru viteazul cavalir; el nu vatămă nişte oameni săraci. Fuga, băieţi, într-un suflet! Mulţămim, boierule!

Cazacii e repeziră în goană la butoaie şi între timp răsună duruitul tobelor, scripcile scârţâiră cu foc, cimpoierul îşi umflă obrajii şi începu să frământe burduful cimpoiului la subsuoară, iar drujbanţii scuturară prăjinile cu cununi la vârf; oştenii începură şi ei să se apropie tot mai mult, să-şi răsucească mustaţa, să zâmbească şi să tragă cu ochiul la fetişcane dinapoia flăcăilor. Se auziră iarăşi cântecele şi spaima trecu, ba, ici-colo, ţâşniră strigăte de bucurie: „U-ha! U-ha!”

Jupân Zagłoba nu-şi descreţi fruntea dintr-odată; chiar după ce-i puseră în mână o cană cu mied, mormăia încet printre dinţi: „Ticăloşi! Netrebnici!” Şi după ce-şi cufundă mustăţile în oglinda întunecată a băuturii, sprâncenele-i erau tot încruntate; îşi înălţă capul şi, clipind din ochi, pleoscăind din buze, începu să deguste miedul, apoi uimirea şi furia i se aşternură pe faţă.

― Ce vremuri! îndrugă. Nătărăii beau asemenea mied! O, Doamne, tu care le vezi pe toate, nu-i trăsneşti?

Dădu capul pe spate şi goli cana până la fund.

Abia atunci nuntaşii îşi luară inima în dinţi şi veniră să-l roage cu toţii să nu le facă vreun rău şi să le dea drumul; odată cu ei veni şi mireasa, Ksenia, sfioasă, tremurând, cu lacrimi în ochi, îmbujorată şi frumoasă ca o auroră. Se apropie, îşi împreună mâinile şi rosti: „Boierule, ai milă de noi!” şi sărută gheata galbenă a lui jupân Zagłoba. Inima şleahticului se muie dintr-odată ca ceara.

Slăbindu-şi chimirul de piele, începu să cotrobăiască prin el şi, găsind ultimii galbeni din cei dăruiţi de prinţ, se adresă Kseniei:

― Iată-i, sunt ai tăi! Dumnezeu să te binecuvânteze, ca pe un suflet fără prihană.

Emoţia nu-i îngădui să spună mai mult, fiindcă zvelta şi sprâncenata Ksenia îi aduse aminte de cneaghină, la care jupân Zagłoba ţinea în felul lui. „Unde-i ea acum, sărmana? O străjuiesc oare îngerii cerului?” gândea înduioşat, gata să se înfrăţească şi să se îmbrăţişeze cu toată lumea.

Văzându-i fapta frumoasă, nuntaşii începură să strige de bucurie, să cânte şi să se îmbulzească spre el, sărutându-i poala veşmântului.

― E bun! repetau. Un leah ca pâinea caldă! Ne dă galbeni, nu ne face nici un rău, e un boier prea milos! Să aibă parte de slavă şi noroc!

Pe scripcar îl apucase tremuriciul, aşa-i zicea de cu foc, cimpoierului îi ieşiseră ochii din cap, iar mâinile toboşarilor amorţiseră. Bătrânul dogar, un fricos fără pereche, se aţinuse tot prin spatele celorlalţi; acum ieşi înainte şi împreună cu nevasta şi cu mama ginerelui începură să i se ploconească până la pământ şi să-l poftească la nuntă, la hutorul lor; pentru ei era o mare cinste să aibă un oaspete de vază, iar pentru tineri era un semn bun, aşa că să nu le facă asemenea strâmbătate. După ei îl poftiră mirele şi Ksenia cea cu sprâncenele negre, care, cu toate că era o fată simplă, înţelese dintr-odată că rugămintea ei poate izbândi cel mai mult. Iar drujbanţii strigau că hutorul e aproape şi viteazul nu trebuie să se abată din drum, bătrânul şi bogatul dogar o să scoată nişte mied! Jupân Zagłoba se uită la oşteni: mustăceau cu toţii ca nişte iepuri, închipuindu-şi plăcerile danţului şi ale băuturii, şi, deşi nu cutezau să-l roage să meargă, jupân Zagłoba se milostivi de ei; după o clipă, drujbanţii, codanele şi oştenii porniră cu toţii spre hutor.

Într-adevăr, hutorul nu era departe, iar bătrânul dogar era un om cu dare de mână, aşa că nunta era bogată; băură toţi din belşug, iar jupân Zagłoba se înflăcărase atât de tare, că era cel dintâi la toate. Abia atunci începură să se desfăşoare cu tot şartul datini ciudate. Bătrânele o duseră pe Ksenia într-o odaie şi se închiseră cu ea acolo; zăboviră mult timp, după care ieşiră şi mărturisiră că fata e curată ca o porumbiţă, ca un crin! Bucuria se înstăpâni în adunare, se auziră strigăte: „Să aibă noroc, să fie într-un ceas bun!” Femeile începură şi ele să bată din palme şi să strige: „Păi ce, n-au spus ele!”, iar flăcăii mărunţeau bătuta din picioare; fiecare juca de unul singur, cu oala în mână, pe care o deşerta înaintea odăii Kseniei, pentru norocul tinerilor. Jucă, după cum cerea obiceiul, şi jupân Zagłoba, numai că îşi cinsti vrednicia naşterii, bând dintr-odată o oală de două ocale. Apoi socrii mici şi soacra mare îl conduseră pe tânărul Dymitr în odaie, dar pentru că mirele nu avea tată, îl rugară pe jupân Zagłoba să-i ţie loc de părinte şi şleahticul se învoi şi se duse cu ei. În încăpere se făcuse linişte, doar oştenii care beau înaintea casei în bătătură lărmuiau de bucurie în graiul lor tătărăsc şi trăgeau din pistoale. Veselia şi cheful începură cu adevărat abia după ce socrii se întoarseră în odaia de oaspeţi. Bătrânul dogar se îmbrăţişa de bucurie cu mama ginerelui, flăcăii veneau la soacra mică şi i se închinau, iar femeile o lăudau că avusese grijă de fată ca de ochii din cap, păstrând-o curată ca o porumbiţă, ca un crin
{164}
, apoi jupân Zagłoba o luă la joc. Începură să frământe pământul pe loc, unul în faţa altuia, şleahticul bătea din palme, se ciucea pe călcâie, zvâcnea în sus şi izbea cu potcoavele în podele, de zburau aşchii din duşumea şi-i curgea sudoarea pe frunte. Ceilalţi le urmară pilda: cine avea loc – înăuntru, cine nu – afară, în bătătură, fete, flăcăi şi oşteni. Dogarul poruncea să se aducă mereu alte butoaie. În cele din urmă, toată nunta ieşi în ogradă, se aprinseră bobotăi din scaieţi uscaţi şi vreascuri, pentru că se lăsase o noapte întunecoasă, şi petrecerea se schimbă într-o beţie de moarte; oştenii trăgeau din pistoale şi muschete, ca la bătălie.

Jupân Zagłoba, roşu la faţă, asudat, clătinându-se pe picioare, nu-şi mai dădea seama ce se întâmplă cu el, unde se află; printre aburii băuturii, vedea feţele comesenilor, dar să-l fi tras în ţeapă şi n-ar fi ştiut să spună cine erau. Îşi aducea aminte că e la o nuntă – dar la a cui? Ha? nu mai încăpea îndoială, la nunta lui Skrzetuski cu cneaghina! Gândul acesta, care i se părea cel mai apropiat de adevăr, i se înfipse ca un cui în cap, umplându-l de atâta bucurie, că începu să zbiere ca un apucat:

― Trăiască! Fraţilor, să ne iubim cu toţii! şi să golească alte şi alte oale. Noroc, fărtate! În sănătatea prinţului, stăpânul nostru! Să sfârşim totul cu bine! Domnul să scape ţara de primejdie!

Aici îl podidiră lacrimile şi se împiedică în drum spre butoi; se poticnea tot mai des, fiindcă pe jos zăceau puzderie de trupuri nemişcate, ca pe câmpul de bătaie.

― Dumnezeule! strigă jupân Zagłoba, s-a dus vârtutea din Republică. Numai pan Łaszcz şi jupân Zagłoba se mai pricep să bea ca oamenii; ceilalţi! Doamne! Doamne!

― Şi îşi înălţă mâhnit ochii spre cer; deodată băgă de seamă că stelele nu mai stăteau liniştite ca nişte cuie de aur pe firmament, unele se clătinau, ca şi când ar fi vrut să sară de la locul lor, altele se învârteau, iar celelalte jucau cazaciocul două câte două – aşa că jupân Zagłoba se miră grozav şi rosti către sufletul său uluit:

― Oare numai eu să fi rămas treaz
in universo?
Deodată pământul începu să se rotească într-un vârtej turbat, ca şi cerul cu stelele, şi jupân Zagłoba se prăbuşi cât era de lung.

În curând se năpustiră asupră-i vise înfricoşătoare. Se făcea că nişte năluci i se aşează pe piept, îl strivesc şi îl ţintuiesc la pământ, cetluindu-i mâinile şi picioarele. În acelaşi timp auzi strigăte şi parcă pocnetul unor împuşcături; o lumină puternică răzbi prin pleoapele-i închise, lovindu-i ochii cu o strălucire nesuferită. Vru să se trezească, să deschidă ochii, dar nu izbuti. Simţi că se petrece cu el ceva neobişnuit, capul îi atârna pe spate, de parcă îl purtau de mâini şi de picioare… Apoi îl cuprinse frica; îi era rău, tare rău, tare greu. Îi revenea judecata, dar ciudat, de astă dată era însoţită de o slăbiciune, cum nu mai avusese niciodată, de când se ştia. Încercă încă o dată să se mişte, dar fără folos, atunci se dezmetici mai bine şi crăpă pleoapele.

Privirea îi întâlni o pereche de ochi care se împlântau cu lăcomie în el; pupilele erau negre ca tăciunele şi atât de ameninţătoare, că jupân Zagłoba, trezit de-a binelea, crezu că Necuratul se uita la el şi închise iar pleoapele, apoi le deschise repede. Dar ochii aceia îl priveau întruna cu îndărătnicie şi faţa i se părea cunoscută; deodată jupân Zagłoba se cutremură până în măduva oaselor, îl năpădi o sudoare rece, iar prin şale şi până în tălpi îl trecură mii de fiori.

Recunoscuse faţa lui Bohun.

CAPITOLUL VII

Z
AG
Ł
OBA
Z
Ă
CEA
CU
MÂINILE
şi picioarele legate de propria sabie în aceeaşi încăpere în care fusese nunta, iar groaznicul ataman şedea mai la o parte pe un scăunel şi îşi bucura ochii cu spaima prinsului.

― Seara bună, Domnia Ta! rosti, văzând pleoapele deschise ale victimei.

Jupân Zagłoba nu zise nimic şi într-o clipită mintea i se limpezi, de parcă n-ar fi pus nici picătură de vin în gură, numai furnicăturile, ajunse la tălpi, se întoarseră în sus, până la cap, iar măduva oaselor i se făcu rece ca gheaţa. Se spune că omul care se îneacă îşi vede cu limpezime tot trecutul în ultima clipă, îşi aduce aminte de toate şi înţelege ce se petrece cu el; asemenea limpezime de judecată şi ţinere de minte avea şi jupân Zagłoba acum, şi ultimul cuvânt al acestei limpezimi fu un strigăt rostit doar în gând: „O să-mi tăbăcească pielea!”

Atamanul repetă cu glasul liniştit:

― Seara bună, Domnia Ta.

„Brr! se gândi Zagłoba, preferam să-l apuce furia.”

― Nu mă mai cunoşti, pane şleahtic?

― Mă-nchin, mă-nchin! Cum stai cu sănătatea?

― Nu prea rău. De a Domniei Tale mă voi îngriji chiar eu.

― N-am cerut lui Dumnezeu asemenea doftor şi socotesc că n-am să pot rumega leacurile tale, dar facă-se voia Domnului.

― Ei, şi tu m-ai tămăduit pe mine, acum am să-mi plătesc datoria. Noi suntem prieteni vechi. Iţi aduci aminte cum m-ai legat la cap la Rozłogi, ai?

Ochii lui Bohun începură să lumineze ca două rubine, iar linia mustăţilor se prelungi într-un zâmbet fioros.