Prin foc si sabie (69 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
13.47Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Dragonii mei sunt rusini! îl întrerupse Wołodyjowski. Eu am să găsesc asemenea oameni.

― Stai, Domnia Ta… sau punem mâna pe o limbă dintre netrebnicii care au luat Barul şi o silim să spună dacă ştie ceva. Toţi se uită la Bohun ca la un Dumnezeu, le place curajul lui drăcesc, cântă despre el – dar-ar Dumnezeu să li se umple gâtlejul de bube! – şi îşi povestesc unul altuia ce-a făcut şi ce n-a făcut. Dacă el a răpit-o pe jupâniţa noastră, nu se putea ascunde de ei.

― Păi putem să trimitem şi iscoade, străduindu-ne totodată să prindem şi o limbă, observă jupân Podbipięta.

― Domnia Ta, ai nimerit ţinta. Lucrul de căpetenie este să aflăm dacă trăieşte. Aşa că dacă Domniile Voastre vreţi să-l ajutaţi pe Skrzetuski din toată inima, ascultaţi poruncile mele, că eu am trecut prin mai multe ca voi. Ne îmbrăcăm în haine ţărăneşti şi iscodim unde a ascuns-o, iar când vom afla, lăsaţi pe mine, o scăpăm noi. Cel mai greu e pentru mine şi pentru Skrzetuski, fiindcă Bohun ne ştie, şi dacă ne cunoaşte, nici maicile care ne-au adus pe lume n-o să ne mai recunoască, dar pe Domniile Voastre nu v-a văzut.

― Pe mine m-a văzut, zise Podbipięta, dar nu-i nimic.

― Poate că bunul Dumnezeu o să ne ajute să punem mâna pe el! strigă şi Wołodyjowski.

― Eu nu mai vreau să-l văd, vorbea mai departe jupân Zagłoba. N-are decât să se uite călăul la el. Trebuie să fiu cu băgare de seamă, să nu stricăm totul. Nu se poate să-i cunoască numai el ascunzătoarea; şi vă asigur că e mai fără primejdie să întrebăm pe altcineva.

― Poate că află ceva oamenii pe care-i vom trimite. Dacă prinţul îmi dă învoire, aleg câţiva inşi de nădejde şi-i reped chiar mâine.

― Prinţul îţi va da învoire, dar mă îndoiesc că vor afla ceva. Ascultaţi, Domniile Voastre, îmi vine în gând alt vicleşug: ce-ar fi dacă, în loc să trimitem oameni şi să prindem ostateci, ne-am îmbrăca ţărăneşte şi am purcede la drum, fără să mai zăbovim?

― O, nu se poate! strigă Wołodyjowski.

― De ce nu se poate?

― Se vede că Domnia Ta nu cunoşti slujba ostăşească. Când steagurile se află
nemine excepto,
e lucru sfânt. De ţi-ar fi pe moarte amândoi părinţii, nu poţi să ceri învoire să pleci, fiindcă înaintea bătăliei aceasta e cea mai mare ruşine pentru un oştean. După lupta hotărâtoare, când vrăjmaşul e împrăştiat, se poate, dar înainte, nu. Şi apoi, Domnia Ta, ia aminte: Skrzetuski cel dintâi voia să se smulgă de aici, să zboare s-o scape, dar n-a cutezat să scoată o vorbă. E un oştean cu faimă, prinţul îl iubeşte şi cu toate astea n-a spus nimic, fiindcă îşi cunoaşte datorie. Vezi, Domnia Ta, asta e slujba Republicii întregi, iar cealaltă e o treabă particulară. Nu ştiu cum e prin alte părţi, deşi gândesc că peste tot e la fel, dar de când mă aflu sub ordinele prinţului voievod, n-am pomenit să
NO
dea învoire înaintea bătăliei, şi încă unor căpetenii! De i s-ar sfâşia sufletul de durere, Skrzetuski nu s-ar duce la prinţ cu asemenea rugăminte.

― Ştiu eu că Skrzetuski e aspru ca un roman, zise jupân Zagłoba, dar dacă i-ar şopti cineva prinţului despre ce e vorba, poate că v-ar învoi şi pe Domniile Voastre şi pe el.

― Nici nu va sta să-l asculte! Prinţul are toată Republica pe cap. Domnia Ta gândeşti că acum, când se hotărăsc cele mai însemnate treburi care privesc întregul popor, el se va ocupa de interesul cuiva anume? Şi apoi, chiar dacă s-ar învoi fără să-l roage cineva să ne sloboadă, ceea ce este cu neputinţă, pe Dumnezeu din cer, nimeni dintre noi n-ar pleca acum din tabără, fiindcă şi noi suntem datori să ne slujim mai întâi ţara la vreme de primejdie.

― O, ştiu şi eu prea bine acest lucru, cunosc ce înseamnă slujba, nu de ieri de alaltăieri, tocmai de aceea vă spuneam Domniilor Voastre că şiretlicul de care vorbim mi-a venit în minte, dar n-am spus că s-a oprit acolo. Pe de altă parte, la drept vorbind, atâta timp cât puterea calicimii se află neclătinată, nu putem să facem mare lucru, dar după ce vor fi înfrânţi şi goniţi, când vor fi nevoiţi să-şi apere propria piele, atunci vom putea să ne amestecăm printre ei şi să aflăm mai lesne ce ştiu. Numai să se adune mai repede şi restul oştilor, altfel o să murim de grijă în acest Czolhański Kamień. Dacă prinţul nostru ar avea conducerea, am fi pornit de mult, dar prinţul Dominik se vede că face prea dese popasuri, de vreme ce n-a sosit până acum.

― Îl aşteaptă să ajungă aici peste trei zile.

― Adu-l, Doamne, cât mai repede! Dar ajutorul de paharnic al Coroanei trebuie să sosească astăzi?

― Întocmai.

În clipa aceea uşa se deschise şi intră Skrzetuski.

Era atât de rece şi de liniştit, încât ai fi zis că durerea îi cioplise chipul în piatră. Obrazu-i tânăr, atât de aspru şi de serios, părea ciudat, zâmbetul parcă nu se odihnise niciodată asupra lui şi era uşor de ghicit că dacă moartea îi va curma viaţa, nu va avea prea multe de schimbat. Barba neagră ca pana corbului, în care se iţeau ici-colo fire argintii, îi crescuse până la jumătatea pieptului.

Tovarăşii de arme şi prietenii credincioşi mai degrabă îi ghiceau durerea pe care nu voia s-o arate. În sfârşit, îşi venise în fire şi se liniştise, cel puţin în aparenţă; îşi îndeplinea îndatoririle ostăşeşti aproape cu mai multă sârguinţă ca de obicei şi se arăta prins cu totul de bătălia apropiată.

― Vorbeam de nenorocirea Domniei Tale, care e şi a noastră, îi spuse jupân Zagłoba, Dumnezeu e martor, suntem nemângâiaţi cu toţii. Dar dacă ţi-am ajuta Domniei Tale numai să-ţi verşi lacrimile, simţirile noastre n-ar fi de nici un folos, de aceea am hotărât să ne dăm şi viaţa ca s-o scăpăm pe sărmana Helena din robie, dacă mai trăieşte.

― Să vă răsplătească Dumnezeu, răspunse Skrzetuski.

― Mergem cu tine şi în tabăra lui Chmielnicki, adăugă Wołodyjowski, privindu-şi prietenul cu nelinişte.

― Să vă răsplătească Dumnezeu, repetă Jan.

― Cunoaştem, urmă jupân Zagłoba, că Domnia Ta ai jurat s-o găseşti vie sau moartă, de aceea noi suntem gata, fie şi astăzi, să…

Skrzetuski se aşeză pe laviţă, îşi pironi ochii în pământ şi nu zise nimic. Tăcerea lui îl înfurie pe jupân Zagłoba. „Să vrea oare s-o părăsească? gândea. Dacă-i aşa, Dumnezeu să-l călăuzească! Văd că pe lume nu mai există nici recunoştinţă, nici ţinere de minte. Dar se vor găsi oameni care s-o scape, numai să nu-mi dau duhul înainte!”

În odaie se aşternuse liniştea, întreruptă doar de oftaturile lui Longinus. Micul Wołodyjowski se apropie de Skrzetuski şi-i puse mâna pe umăr:

― De unde vii? îl întrebă.

― De la prinţ.

― Şi?

― Plec la noapte în cercetare.

― Departe?

― Până la Jarmolińce, dacă voi găsi drumul slobod.

Wołodyjowski se uită la Zagłoba şi se înţeleseră dintr-o dată.

― Jarmolińce e spre Bar? mormăi Zagłoba. Mergem şi noi cu tine.

― Trebuie să ceri încuviinţarea prinţului şi să-l întrebi dacă nu ţi-a hărăzit altă treabă.

― Haidem împreună. Vreau să mai întreb şi altceva.

― Atunci mergem şi noi cu Domniile Voastre, spuse Zagłoba.

Sc sculară şi ieşiră. Locuinţa prinţului era destul de departe, in celălalt capăt al taberei. Găsiră anticamera plină de ofiţeri din diferite flamuri, fiindcă la Czolhański Kamień veneau întruna steaguri noi, şi toţi se grăbeau să-şi ofere serviciile prinţului. Wołodyjowski trebui să aştepte destul de mult până Nu fie primit împreună cu Podbipięta, în schimb, prinţul le îngădui de la început să plece cu Skrzetuski şi să trimită câţiva dragoni dintre rusini, care, prefăcându-se că fug din tabără, aveau să intre în legătură cu cazacii lui Bohun şi să întrebe de cneaghină. Iar Wołodyjowski îi mai spuse:

― Lui Skrzetuski îi încredinţez diferite însărcinări, fiindcă văd că îl sfâşie durerea care i s-a încuibat în inimă şi îmi pare tare rău de e. Nu v-a vorbit nimic de ea?

Mai nimic. La început voia să plece la întâmplare printre cazaci, dar şi-a adus aminte că acum steagurile sunt în
nemine excepto,
iar noi ne aflăm în slujba ţării, pe care trebuie s-o mântuim înainte de toate, şi de aceea n-a mai venit la Luminăţia Ta. Numai Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu el.

― Îl pune la grea încercare. Domnia Ta ai grijă de el, că văd că eşti prieten de nădejde.

Pan Wołodyjowski se închină adânc şi ieşi, pentru că tocmai în acea clipă intră la prinţ voievodul Kievului însoţit de starostele de Stobnik, de pan Denhof, starostele de Sokal şi de alte câteva căpetenii ostăşeşti.

― Ei? întrebă Skrzetuski.

― Merg cu tine, dar mai întâi trebuie să trec pe la steagul meu, să trimit câţiva oameni într-un loc anume.

― Să mergem împreună.

Ieşiră şi odată cu el plecară Podbipięta, Zagłoba şi bătrânul Zaćwilichowski, care se ducea la steagul său. Nu departe de corturile dragonilor lui Wołodyjowski îl întâlniră pe jupân Łaszcz, care mergea sau mai degrabă se împleticea în fruntea unei cete de şleahtici ameţiţi cu toţii de băutură. La vederea lor, jupân Zagłoba oftă. Încă de la Konstantynów legase mare prietenie cu străjerul Coroanei, fiindcă, într-un fel anume, semănau ca două picături de apă. Jupân Łaszcz, cu toate că era un viteaz cu mare faimă printre păgâni, era în acelaşi timp un chefliu vestit, mâncău şi cartofor, căruia, în afară de bătălii, rugăciuni, încălcări de conace şi încăierări, îi plăcea mai mult decât orice să-şi petreacă timpul liber în tovărăşia unor oameni ca Zagłoba, să bea de moarte şi să asculte istorisiri vesele. Era un scandalagiu de mâna întâi, care stârnise atâtea tulburări şi încălcase de atâtea ori legea, încât în oricare altă ţară ar fi plătit de mult cu capul. Apăsau asupră-i mai multe condamnări, pe care nu le lua în seamă nici în timp de pace, iar acum, în vreme de război, toate fuseseră date uitării. Se unise cu prinţul încă de la Rosołowce şi adusese foloase însemnate la Konstantynów, dar de când oştirea se odihnea la Zbaraż, devenise aproape de nesuferit prin gâlcevile pe care le isca. La drept vorbind, nimeni nu socotise şi nu scrisese nicăieri cât vin băuse jupân Zagłoba la el, cât sporovăise şi povestise, spre marea bucurie a gazdei, care-l poftea în fiecare zi.

Dar de când cu ştirea căderii Barului, jupân Zagłoba se posomorâse, îşi pierduse veselia, verva şi nu-l mai vizitase pe străjerul Coroanei. Jupân Łaszcz gândise că şleahticul bun de glume plecase undeva departe de lupte, iar acum răsărise ca din pământ înaintea lui.

Îi întinse mâna şi-i spuse:

― Mă închin Domniei Tale. De ce nu mai treci pe la mine? Ce tot faci?

― Îi ţin de urât porucinicului Skrzetuski, răspunse şleahticul mohorât.

Străjerul nu-l avea la inimă pe Skrzetuski din pricina seriozităţii sale şi îl socotea cam într-o doagă, cu toate că îi cunoştea foarte bine nenorocirea, fiindcă fusese de faţă la ospăţul de la Zbaraż, în timpul căruia venise vestea căderii Murului. Dar, pentru că avea o fire nestăpânită şi, pe deasupra, în clipa aceea era beat, nu respecta durerea aproapelui – apucă un nasture de la pieptarul lui Skrzetuski şi-l întrebă:

― Domnia Ta plângi după o fetişcană?…Da’ măcar era humoasă? Ai?

― Domnia Ta, dă-mi drumul, spuse Skrzetuski.

― Aşteaptă.

Sunt în slujba prinţului şi poruncile lui nu suferă zăbavă.

― Aşteaptă! urmă Łaszcz cu îndărătnicia omului beat. Tu eşti în slujba prinţului, nu eu. Mie nu poate să-mi poruncească nimeni aici.

După care, coborându-şi glasul, repetă întrebarea:

― Era frumoasă? Ai?

Porucinicul îşi încruntă sprânceana.

― Află, Domnia Ta, că e mai bine să nu te atingi de durerea mea.

― Să nu mă ating? N-ai teamă. Dacă era frumoasă, mai trăieşte.

Faţa lui Skrzetuski se acoperi de o paloare de moarte, dar se stăpâni şi zise:

― Domnia Ta… vezi să nu uit cu cine vorbesc…

Łaszcz holbă ochii.

― Ce-i asta? Domnia Ta mă ameninţi? Pe mine?… pentru o ibovnică?

― Jupâne străjer, vezi-ţi de drumul Domniei Tale! tună bătrânul Zaćwilichowski, tremurând de mânie.

― A, puişorilor, iepuri fricoşi, slugoi! începu să urle străjerul. Domniile Voastre, puneţi mâna pe săbii!

Şi scoţând-o pe a lui, se repezi la Skrzetuski, dar în aceeaşi clipă fierul şuieră în mâna lui Jan şi sabia străjerului zbură ca o pasăre în văzduh, iar el se clătină din cauza avântului şi căzu la pământ cât era de lung.

Skrzetuski nu-l omorî; stătea palid ca un mort, ameţit parcă, timp în care se iscă învălmăşeală. De o parte săriră oştenii străjerului, de cealaltă dragonii lui Wołodyjowski; ieşeau ca albinele dintr-un ştiubei. Răsunară strigăte: „Loveşte! Loveşte!” Mulţi veneau în fugă, neştiind despre ce e vorba. Săbiile începură să zăngănească şi neînţelegerea putea să se schimbe dintr-o clipă în alta într-o încăierare în toată puterea cuvântului. Din fericire, oamenii lui Łaszcz, văzând că oştenii lui Wiśniowiecki se adunau tot mai mulţi, se treziră de frică, îl luară cu forţa pe străjer şi spălară putina.

― Nu mai încape îndoială că dacă străjerul ar fi avut de-a face cu alţi oşteni, mai puţin disciplinaţi, l-ar fi ciopârţit cu săbiile, dar bătrânul Zaćwilichowski, revenindu-şi, strigă numai: „Opriţi!” şi săbiile se ascunseră în teacă.

Cu toate acestea, vuia întreaga tabără, iar vestea încăierării ajunse la urechile prinţului, mai ales că pan Kuszel, aflându-se în slujbă, dădu buzna în încăperea în care prinţul se sfătuia cu voievodul Kievului, starostele de Stobnik şi cu pan Denhof, şi strigă:

― Luminăţia Ta, oştenii se taie între ei!

Tocmai atunci se năpusti înăuntru străjerul Coroanei, palid şi turbat de furie, dar cu mintea trează.

― Luminăţia Ta, dreptate! strigă. Aici nu se respectă nici sângele, nici rangul, ca în tabăra lui Chmielnicki! Demnitarii Coroanei sunt hăcuiţi cu săbiile! Dacă Luminăţia Ta nu-mi faci dreptate şi nu-i pedepseşti cum se cuvine, îmi fac şi singur.

Prinţul zvâcni în picioare.

― Ce s-a întâmplat? Cine te-a năpăstuit?

― Un ofiţer al Luminăţiei Tale. Skrzetuski. Pe faţa prinţului se aşternu uimirea.

― Skrzetuski?

Deodată uşa se deschise şi intră Zaćwilichowski.

― Luminăţia Ta, eu am fost martor! spuse.

― Eu n-am venit aici să dau socoteală, ci să cer pedepsirea vinovatului! strigă Łaszcz.

Prinţul se întoarse spre el, ţintuindu-l cu privirea.

― Domol! domol! rosti încet şi apăsat.

În glasul coborât şi în ochii lui Wiśniowiecki era ceva atât de înfricoşător, că străjerul, deşi era vestit pentru îndrăzneala lui, tăcu dintr-o dată, ca şi când şi-ar fi pierdut şirul vorbelor, iar ceilalţi mai că păliră de teamă.

Other books

Wicked Weaves by Lavene, Joyce, Jim
Divided we Fail by Sarah Garland
Airships by Barry Hannah, Rodney N. Sullivan
Dresden by Frederick Taylor
Confessions by JoAnn Ross
Rhineland Inheritance by T. Davis Bunn
at First Sight (2008) by Cannell, Stephen