Prin foc si sabie (73 page)

― Îmi aduc aminte, zise Zagłoba, că puteam să înfig cuţitul în tine, dar n-am făcut-o.

― Păi eu l-am înfipt? ori mă gândesc să-l înfig? Nu! pentru mine tu eşti iubitul meu drag; o să te păzesc ca pe ochii din cap.

― Am spus-o totdeauna că eşti un cavaler vrednic, spuse Zagłoba prefăcându-se a lua de bune vorbele lui Bohun, în timp ce-i trecea prin minte: „Se vede că-mi pregăteşte ceva deosebit şi n-o să mă omoare!”

― Ai spus bine, urmă Bohun, dar şi tu eşti un cavaler vrednic; ne-am căutat unul pe altul şi ne-am găsit.

― La drept vorbind, eu nu prea te-am căutat, dar îţi mulţumesc pentru cuvintele bune.

― Ai să-mi mulţumeşti şi mai mult în curând, iar eu am să-ţi mulţumesc că mi-ai însoţit iubita de la Rozłogi până la Bar. Am găsit-o acolo, te-aş pofti la nuntă, dar nu-i nici azi şi nici mâine, acum e război şi tu eşti om bătrân, poate că n-o să mai apuci ziua aceea…

Cu toate împrejurările vitrege în care se afla, Zagłoba îşi ciuli urechile.

― La nuntă? mormăi.

― Păi tu cum credeai? vorbi Bohun. Ce, eu sunt ţăran s-o iau fără popă, sau nu sunt în stare să mă cunun cu ea la Kiev?

Doar n-ai dus-o la Bar pentru un necioplit, ci pentru un ataman, pentru un hatman…

„Bine!” se gândi Zagłoba.

Apoi îşi întoarse capul spre Bohun.

― Dă poruncă să mă dezlege, spuse el.

― E, mai stai aşa, o să pleci la drum, eşti om în vârstă şi ai nevoie de odihnă.

― Unde vrei să mă duci?

― Tu eşti prietenul meu şi am să te duc la alt prieten, la Krzywónos. O să ne gândim amândoi, cum să-ţi fie mai bine.

― Îmi va fi cald de tot! bodogăni şleahticul şi iar simţi furnicături prin spinare.

În cele din urmă începu să vorbească.

― Ştiu că ai un dinte împotriva mea, dar n-ai dreptate, n-ai dreptate, Dumnezeu e martor. Noi am trăit împreună, şi la Czehryn am golit multe urcioare, fiindcă nutream pentru tine dragoste de părinte; îmi plăcea curajul tău, cunoscut în toată Ucraina. Ascultă! Ce ţi-am făcut? Dacă nu mergeam atunci la Rozłogi, am fi dus-o şi acum în bună prietenie – şi apoi, de ce am mers cu tine, dacă nu-ţi doream numai binele? Dacă nu te înfuriai şi dacă nu-i omorai pe nenorociţii aceia, Dumnezeu mă vede, nu ţi-aş fi încurcat cărările. De ce să mă bag eu în treburile altora! M-aş fi bucurat ca fata să fie mai degrabă a ta, decât a altuia. Dar din pricina obiceiurilor tale sălbatice, conştiinţa nu m-a lăsat să stau cu mâinile încrucişate, era doar o casă de şleahtici. Nici tu nu te-ai fi purtat altfel. Pentru mine era mai bine să te fi şters de pe lume; de ce n-am făcut-o? Pentru că sunt şleahtic şi-mi era ruşine să ucid un om fără apărare. Ruşinează-te şi tu, că ştiu că vrei să mă chinuieşti. Oricum, fata e în puterea ta. Ce mai vrei de la mine? Nu ţi-am păzit-o ca pe ochii din cap? Dacă ai respectat-o, se vede că şi tu eşti un om de onoare şi cu simţul dreptăţii; cum ai să-i dai mâna, pe care ai mânjit-o în sângele-mi nevinovat? Cum ai să poţi să-i spui: „Pe acest om, care te-a condus printre gloatele de ţărani şi urdiile tătarilor, am poruncit să-l omoare în chinuri”? Ruşinează-te şi dă-mi drumul din aceste legături şi din robia în care m-ai luat prin înşelăciune. Eşti încă tânăr şi nu poţi să ştii ce te aşteaptă, iar pentru moartea mea, Dumnezeu o să te pedepsească în ce ai mai drag.

Bohun se ridică de pe scaun, palid de furie şi, apropiindu-se de Zagłoba începu să vorbească cu glasul înecat de mânie:

― Porc spurcat, am să poruncesc să te jupoaie de piele, să te ardă la foc încet şi să te bată în cuie, am să te rup în bucăţi!

Şi apucat de turbare, puse mâna pe cuţitul agăţat de cingătoare, îşi încleşta pumnul pe mâner; jupân Zagłoba mai că-i văzu tăişul sclipind pe dinaintea ochilor, dar atamanul se stăpâni, băgă jungherul la loc în teacă şi strigă:

― Hei, cazaci!

Şase zaporojeni dădură buzna în odaie.

― Luaţi stârvul ăsta leşesc şi aruncaţi-l în cocina porcilor; să mi-l păziţi ca pe ochii din cap.

Cazacii îl înşfăcară pe jupân Zagłoba, doi de mâini şi de picioare, unul de păr, şi scoţându-l afară, îl cărară prin toată ograda şi îl lepădară în cocină pe o grămadă de băligar. Uşa se închise şi prinsul fu înconjurat de un întuneric adânc; doar prin crăpăturile dintre scânduri şi prin găurile din acoperişul de paie răzbătea ici-colo lumina palidă a nopţii. În curând ochii lui Zagłoba se obişnuiră cu întunericul. Făcu ochii roată împrejur şi văzu că în cocină nu erau nici porci, nici cazaci. Sporovăială celor din urmă ajungea limpede până la el prin toţi cei patru pereţi. Se vede că în jurul cocinii mişunau străjile, dar cu toate acestea jupân Zagłoba răsuflă adânc uşurat.

Înainte de toate trăia. Când Bohun îşi scosese cuţitul asupră-i, era sigur că-i bătuse ceasul din urmă şi, cuprins de groază, îşi încredinţase sufletul lui Dumnezeu. Pesemne că Bohun hotărâse să-l păstreze pentru o moarte cu mult mai acătării. Nu dorea să se răzbune, voia să se bucure din plin pedepsindu-l pe cel care-i furase fata şi îi zdruncinase faima de cazac, acoperindu-l de batjocură şi înfăşurându-i capul ca unui copil. Aşadar, pe jupân Zagłoba îl aştepta un viitor destul de mohorât, deocamdată însă se bucura că trăieşte, că mai mult ca sigur aveau să-l ducă mai întâi la Krzywónos şi abia acolo aveau să-l ia la întrebări, în sfârşit, că mai are câteva zile înainte, poate şi mai multe; acum zace de unul singur în cocină, şi în liniştea nopţii poate să se gândească la vreun vicleşug.

Era singura parte bună a situaţiei în care se afla, de aceea, când începu să mediteze la cele rele, simţi iarăşi mii de furnicături prin şira spinării.

Vicleşuguri…

Dacă în cocina asta era vreun porc sau vreo scroafă, mormăia înciudat jupân Zagłoba, avea mai multe şiretlicuri şi mijloace la îndemână decât mine, fiindcă n-ar fi legat-o de propria sabie. Ia să-l fi cetluit pe Solomon aşa, că n-ar fi fost mai înţelept decât ovreii lui sau decât călcâiul meu. O, Doamne, Doamne, pentru ce mă pedepseşti? Dintre toţi oamenii de pe lume, pe tâlharul ăsta mi-am dorit să-l ocolesc cel mai mult; se vede că aşa mi-a fost norocul, să-l întâlnesc tocmai pe el. O să-mi argăsească bine pielea. Dacă m-ar fi prins altcineva, i-aş fi spus că mă alătur răzvrătiţilor şi aş fi spălat putina. Tot nu m-ar fi crezut nimeni; ce să mai zic de Bohun! Simt că-mi îngheaţă inima. Dracu’ m-a adus aici – of, Doamne, Doamne, nu pot să mişc nici mâinile şi nici picioarele!… Of, Doamne! Doamne!

După un răstimp, jupân Zagłoba se gândi totuşi că dacă ar avea mâinile şi picioarele slobode, i-ar fi mai uşor să scornească ceva. Ce-ar fi să încerce? Măcar de-ar izbuti să-şi scoată sabia de sub încheietura genunchilor, restul ar merge mai lesne. Dar cum s-o scoată? Se întoarse pe o parte – degeaba… jupân Zagłoba căzu adânc pe gânduri.

Apoi începu să se legene pe spinare din ce în ce mai repede şi după fiecare mişcare se târa câţiva centimetri înainte. I se făcuse cald, părul i se udase de sudoare mai rău ca la joc; îşi întrerupea truda doar când i se părea că vreun cazac se apropie de uşă şi când ostenea, de se mai odihnea o vreme, apoi începea iarăşi cu puteri sporite; se legănă aşa până când ajunse lângă perete.

Atunci începu să se clatine altfel, nu de la cap la picioare, ci dintr-o parte în alta şi de fiecare dată lovea scândura uşor cu vârful săbiei care se slobozea treptat de sub genunchi spre mijlocul cocinii, spre partea cu mânerul.

Inima începu să-i bată ca un ciocan în coşul pieptului, când văzu că ar putea să se dezlege.

Şi se trudi mai departe, străduindu-se să izbească peretele cât mai încet şi numai atunci când trăncăneala cazacilor acoperea loviturile uşoare. Veni, în sfârşit, clipa când vârful tecii ajunse pe aceeaşi linie cu cotul şi genunchiul, când legănatul nu mai putea s-o împingă mai departe.

În schimb, de partea cealaltă ieşise o bună bucată din sabie care atârna mult mai greu, dacă punem la socoteală şi mânerul.

La mâner sabia avea o apărătoare în formă de cruce, în locul gărzii rotunde, în care jupân Zagłoba îşi puse toată nădejdea.

Începu să se legene pentru a treia oară, de astă dată vrând să ajungă cu picioarele la perete. După ce izbuti să facă şi asta, începu să se târască de-a lungul peretelui. Sabia se afla încă între încheieturile genunchilor şi ale mâinii, dar mânerul se agăţa mereu de ieşituri, în cele din urmă se înţepeni mai tare, jupân Zagłoba se legănă pentru ultima oară şi un răstimp bucuria îl ţintui pe loc.

Sabia ieşise cu totul.

Şleahticul îşi trase mâinile dintre genunchi şi, cu toate că palmele îi erau încă legate, luă sabia. O propti cu picioarele şi scoase fierul din teacă.

Era o treabă uşoară să-şi taie legăturile de la picioare.

Mai greu merse cu mâinile. Jupân Zagłoba fu nevoit să aşeze sabia pe grămada de gunoi cu muchia în jos şi cu ascuţişul în sus şi să frece legăturile de el până se tăiară.

Când se văzu şi cu mâinile slobode, era şi înarmat.

Răsuflă adânc, apoi îşi făcu semnul crucii şi începu să-i aducă mulţumită lui Dumnezeu.

Dar de la tăierea legăturilor până la a scăpa din ghearele lui Bohun era cale lungă.

― Şi-acum? se întrebă jupân Zagłoba.

Şi nu găsi răspuns. Cocina era străjuită de cazaci; erau vreo sută cu toţii; nici un şoarece nu se putea strecura neobservat, darmite un om de talia lui Zagłoba.

― Văd că bat pasul pe loc, îşi spuse, şi isteţimea mea face tot atâta cât să-mi ung cizmele cu ea, deşi aş putea să-mi cumpăr o unsoare mai bună de la ungurii din târg. Dacă Dumnezeu nu-mi trimite vreun gând bun, o să mă ciugulească ciorile, dar dacă nu mă părăseşte la ananghie, făgăduiesc să rămân curat ca jupân Longinus.

Discuţia înteţită a cazacilor de afară îi întrerupse gândurile, se ridică iar, şi îşi lipi urechea de o crăpătură dintre scânduri.

Scândurile uscate de pin întorceau glasurile ca o cutie de teorbă şi cuvintele se auzeau limpede.

― Şi unde plecăm noi de aici, tătucule Owsiwuj? întrebă o voce.

― Nu cunosc, cred că la Kamieniec, răspunse a doua.

― Nu se poate, caii abia îşi mai târăsc picioarele, nu mai ajung până acolo.

― De-aia şi stăm aici; o să se odihnească până mâine-dimineaţă.

Urmă o clipă de tăcere, apoi prima voce răsună mai încet ca înainte.

― Tătucule, mie mi se pare că atamanul va pleca de la Kamieniec dincolo de Jampol.

Zagłoba îşi ţinu răsuflarea în piept.

― Vorba, dacă ţi-e dragă viaţa! sună răspunsul. Tăcerea se aşternu iarăşi, numai înapoia celorlalţi pereţi se auzeau cazacii şopocăind.

― Păzesc din toate părţile! îngână Zagłoba. Şi se îndreptă spre peretele din faţă.

De astă dată auzi ronţăitul grăunţelor mestecate şi sforăitul cailor, care se aflau pesemne acolo, iar printre ei flecăreau întinşi cazacii, deoarece glasurile veneau de jos.

― Hei, spunea unul, am grăbit încoace fără somn şi fără mâncare, cu caii morţi de foame, ca să ne tragă în ţeapă în tabăra lui Jarema!

― E sigur că-i pe aici?

― Oamenii care au fugit de la Jarmolince l-au văzut cu ochii lor Te apucă groaza, zic că e înalt ca bradul, în cap are doi tăciuni şi calul de sub el e un balaur.

― Doamne, ai milă de noi!

― Ar trebui să-l luăm pe leahul ăsta şi pe oşteni şi să fugim.

― Cum să fugim? Caii şi aşa sunt istoviţi.

― E de rău, fraţilor. Dacă eram în locul atamanului, tăiam gâtul leahului şi mă întorceam la Kamieniec, fie şi pe jos.

― O să-l luăm cu noi la Kamieniec. Acolo o să se joace atamanii cu el.

― Mai întâi o să se joace dracii cu voi, mormăi Zagłoba. Cu toate că se temea cumplit de Bohun, sau poate tocmai de aceea, se jurase să nu se lase viu în mâinile lui. E slobod, are sabie, aşa că se va apăra. Îl vor căsăpi, îl vor căsăpi, dar cel puţin nu-l va mai avea viu.

Sforăitul şi gemetele cailor, storşi de vlagă, se vede, acoperiră vorbele cazacilor, stârnind în schimb în mintea lui jupân Zagłoba un gând anume.

„De-aş putea să trec prin perete şi să sar pe vreun cal! E întuneric beznă, până să-şi dea seama ce s-a întâmplat, aş pieri din ochii lor. Prin râpele şi povârnişurile astea e greu să urmăreşti pe cineva la lumina zilei, dar noaptea! Dă-mi, Doamne, vreun mijloc să ies de aici!”

Treaba nu era prea uşoară. Era nevoie să dărâme peretele, iar pentru asta ar fi trebuit să fie Podbipięta, sau să sape pe dedesubt, ca vulpea, dar şi atunci l-ar fi auzit, l-ar fi văzut şi l-ar fi înşfăcat pe fugar de grumaz, înainte de a pune piciorul în scară.

În capul lui jupân Zagłoba se îmbulzeau mii de vicleşuguri, dar tocmai pentru că erau prea multe, nici unul nu se înfăţişa prea limpede.

„Altfel nu se poate, va trebui să plătesc cu viaţa”, gândi.

Şi se îndreptă spre al treilea perete.

Deodată se lovi cu capul de ceva tare; pipăi: o scară. Nu era deci cocină de porci, ci un fel de şură pentru bivoli; jumătate din lungime avea un pod pentru paie şi fân. Jupân Zagłoba urcă scara fără să mai stea pe gânduri.

După care se aşeză şi se odihni, apoi începu să tragă scara după el.

― Ei, acum sunt ca într-o fortăreaţă! mormăi. Chiar dacă găsesc altă scară, n-o să le fie prea uşor să urce. Dacă nu crap în două primul cap care se iveşte, le dau voie să mă afume ca pe slănină. Ei, drace! spuse el repede, într-adevăr, aici ar putea nu numai să mă afume, ci să mă şi frigă şi să mă topească pentru grăsime. Dar, fie! Vor să dea foc la şură, n-au decât! Tot n-or să mă prindă viu, şi mi-e totuna dacă ciorile o să mă ciugulească crud sau fript. Numai să scap din mâinile tâlharilor, că de rest nu-mi mai pasă, nădăjduiesc că într-un fel o să mă descurc eu.

După cum se vede, jupân Zagłoba trecea cu uşurinţă de la deznădejde la speranţă. Îi reveni dintr-odată încrederea şi curajul, ca şi când s-ar fi aflat în tabăra prinţului Jeremi. Totuşi, situaţia nu i se schimbase prea mult. Era în pod şi, având sabia la îndemână, putea într-adevăr să apere intrarea multă vreme. Atât! Dar din pod până la libertate era drum lung, ca de la cer la pământ, cu deosebirea numai că jos îl aşteptau săbiile şi suliţele cazacilor care păzeau pe lângă pereţi.

― Ce-o fi, o fi! îngână jupân Zagłoba şi, apropiindu-se de acoperiş, începu să smulgă şomoioage de paie, ca să-şi deschidă
prospectum
spre lumea de afară.

Nu-i fu prea greu, deoarece cazacii de strajă sporovăiau întruna, ca să-şi omoare urâtul; pe de altă parte, se pornise un vânt puternic care, foşnind prin frunzişul copacilor din apropiere, acoperea fâsâitul paielor împrăştiate.