Prin foc si sabie (101 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
4.99Mb size Format: txt, pdf, ePub

Jupân Zagłoba şi Wołodyjowski, veniţi odată cu steagurile lui Kuszel, intrară îndată în vălmăşagul oştenilor, deoarece abia se opriră pe un medean, că îi înconjurară tovarăşi din flamuri diferite, întrebându-i de noutăţi. La vederea prinşilor tătari, le mai veni inima la loc… „I-am bătut pe tătari! Prinşi tătari! Dumnezeu ne-a dat o izbândă!” repetau unii. „Tătarii sunt aproape, şi Burłaj e cu ei!” strigau alţii. „La arme, Domniile Voastre. Pe întărituri!” Vestea zbură prin toată tabăra, izbânda lui Kuszel devenind uriaşă. Tot mai mulţi oameni se strângeau în jurul prinşilor. „Să li se taie capul! strigau. Ce să facem cu ei aici?”. Întrebările cădeau ca picăturile de ploaie, dar Kuszel nu răspunse nimic şi plecă să dea socoteală castelanului de Belż la cvartirul acestuia. Wołodyjowski şi Zagłoba fură întâmpinaţi de prietenii din steagurile „rusine”, de care se grăbiră să scape cât mai repede, fiindcă voiau să se vadă cu Skrzetuski.

Îl găsiră la castel în tovărăşia bătrânului Zaćwilichowski, a doi preoţi bernardini din partea locului, şi a lui jupân Longinus Podbipięta. Când îi văzu, Skrzetuski păli puţin şi îşi miji ochii, fiindcă îi aduceau aminte de prea multe lucruri, ca să nu sufere la vederea lor. Cu toate acestea, îi întâmpină liniştit, ba chiar cu bucurie, îi întrebă pe unde fuseseră şi se mulţumi cu răspunsul primit, deoarece, socotind-o moartă pe Helena, nu mai dorea nimic, nu se mai aştepta la nimic şi nici cea mai mică bănuială nu i se strecură în suflet, cum că lipsa lor îndelungată putea să aibă vreo legătură cu ea. Nici ei nu rostiră un cuvânt despre scopul călătoriei, deşi jupân Longinus se uita când la unul, când la celălalt cu privirea cercetătoare, ofta şi se tot foia, vrând să citească măcar o fărâmă de nădejde pe chipurile lor. Amândoi însă erau preocupaţi de Skrzetuski, pe care Michał îl îmbrăţişa mereu, pentru că i se rupea inima la vederea acestui prieten vechi şi de nădejde, care trecuse prin atâtea întâmplări şi suferise o pierdere atât de grea, încât aproape că nu mai avea pentru ce să trăiască.

― Ei, acum suntem iară împreună, îi spunea lui Skrzetuski, şi o să te simţi bine între vechii tăi prieteni. Pe de altă parte, se apropie şi un război cum nu s-a mai pomenit şi, odată cu el, bucurii mari pentru sufletul oricărui oştean. Numai să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ai să-ţi duci nu o dată husarii la luptă!

― Dumnezeu m-a ajutat şi m-am făcut bine, răspunse Skrzetuski. Nici eu nu-mi doresc altceva, decât să slujesc atât cât va fi nevoie.

Skrzetuski se însănătoşise într-adevăr, tinereţea şi puterea de uriaş îngenuncheaseră boala. Necazurile îi sfâşiaseră sufletul, dar trupul nu putuseră să i-l frângă. Slăbise numai şi se îngălbenise atât de tare, încât fruntea, obrajii şi nasul păreau plămădite din ceară. Vechea asprime îi rămăsese împietrită pe faţa pe care se citea o împăcare adâncă, asemănătoare cu cea de pe feţele morţilor, şi mai multe fire argintii se răsuceau în barba neagră; încolo nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, poate numai prin aceea că, împotriva obiceiului oştenilor, evita larma, înghesuiala şi beţia, preferând tovărăşia călugărilor, ale căror discuţii despre traiul de la mănăstire şi despre viaţa viitoare le asculta cu lăcomie. Totuşi îşi îndeplinea slujba cu simţul datoriei, iar de războiul sau împresurarea aşteptată din zi în zi era tot atât de preocupat ca şi ceilalţi.

De aceea, în curând veni vorba de război, pentru că în toată tabăra, la cetate sau în târg, nimeni nu se mai gândea la altceva. Bătrânul Zaćwilichowski întrebă despre tătari şi despre Burłaj, pe care-l cunoştea de mult.

― E un mare războinic, spuse el, şi mă apucă jalea când mă gândesc că s-a ridicat alături de alţii împotriva Republicii. Ne-am bătut împreună la Hotin, pe atunci era un tinerel, dar făgăduia să ajungă un bărbat destoinic.

― El e din ţinutul de peste Nipru şi-i conducea pe cazacii de acolo, spuse Skrzetuski. Cum se face, tătucule, că acum vine dinspre miazăzi, dinspre Kamieniec?

― Se vede, răspunse Zaćwilichowski, că Chmielnicki i-a hotărât într-adins să ierneze acolo, fiindcă Tuhai-bei a rămas la Nipru, şi mârzacul acela are o râcă mare împotriva lui Burłaj mai de mult. Nimeni nu le-a tăbăcit pielea tătarilor ca Burłaj.

― Şi acum o să fie alături de ei!

― Asta aşa e! zice Zaćwilichowski. Aşa vremuri am ajuns! Chmielnicki va veghea asupra lor să nu se încaiere.

― Dar pe Chmielnicki când îl aşteptaţi să vină aici, tătucule? întrebă Wołodyjowski.

― De la o zi la alta; dar cine poate să ştie? Conducătorii ar trebui să trimită mereu pâlcuri de cercetare, dar ei nu se gândesc la asta. Abia i-am convins să-l trimită pe Kuszel către miazăzi şi pe panii Pigłowski la Czołhański Kamień. Am vrut să mă duc şi eu, dar sfaturile se ţin lanţ… Vor să-l trimită şi pe pisarul Coroanei cu câteva steaguri. Numai să se grăbească, să nu fie prea târziu. Să-l aducă Dumnezeu cât mai repede pe prinţul nostru, altminteri ne aşteptă o ruşine ca cea de la Piławce.

― Am văzut oştenii când am trecut pe medean, zise Zagłoba, şi cred că printre ei sunt mulţi târâie-brâu decât flăcăi de nădejde. Le-ar sta mai bine să se târguiască prin bazaruri decât să fie tovarăşi cu noi care îndrăgim faima şi o preţuim mai mult decât viaţa.

― Ce tot vorbeşti, Domnia Ta! bodogăni bătrânelul. Nu mă îndoiesc de vitejia Domniei Tale, deşi mai demult aveam altă părere, dar şi cavalerii care se află aici sunt dintre cei mai vrednici pe care i-a avut vreodată Republica. Le trebuie numai o căpetenie! O căpetenie! Castelanul de Kamieniec se pricepe la lupta de hărţuială, dar nu e un conducător; Firlej a îmbătrânit, iar paharnicul şi-a câştigat o tristă faimă odată cu prinţul Dominik la Piławce. Ce-i de mirare că nu vrea să-i asculte nimeni? Oşteanul îşi varsă sângele numai dacă e sigur că nu va muri degeaba. Iată ce se petrece acum, când toţi trebuie să se gândească la asediu; ei se ceartă pe locurile în care să stea să se apere fiecare!

― E destulă hrană? întrebă Zagłoba neliniştit.

― Nici pentru oameni nu e câtă ar trebui, dar cu caii e şi mai rău. Dacă asediul se va prelungi o lună de zile, caii nu vor avea decât vreascuri şi pietre.

― Ar fi încă timp să ne gândim la asta, zise Wołodyjowski.

― Du-te, Domnia Ta, şi spune-le-o. Dă, Doamne, să vină prinţul,
repeto!

― Nu numai Domnia Ta oftezi după el, îl întrerupse jupân Longinus.

― Cunosc şi asta, răspunse bătrânul. Uitaţi-vă şi Domniile Voastre pe medean. Stau toţi pe valul de apărare şi privesc cu dor spre vechiul Zbaraż, iar unii se caţără în turnurile din târg; numai să strige cineva în glumă: „Vine” şi ar înnebuni de bucurie. Nici cerbul însetat nu
desiderat aquas
{182}
, cum îl aşteptăm noi pe el. De-ar da Cel de Sus să ajungă înaintea lui Chmielnicki, mă gândesc să nu se fi ivit niscaiva
impedimenta.

― Şi noi ne rugăm toată ziua să-l aducă Dumnezeu mai repede, rosti unul dintre călugării bernardini.

Rugăciunile şi dorinţa întregii oştiri avea să se împlinească în curând, cu toate că ziua următoare aduse temeri şi mai mari şi prevestiri rele. În ziua de opt iulie, într-o marţi, o furtună înfricoşătoare se abătu asupra târgului şi a şanţurilor abia săpate ale taberei. Ploaia se revărsa în şiroaie. O parte din întărituri fură rupte de şuvoaie. Gniezna şi amândouă iazurile se umflară. Seara trăsnetul lovi steagul de pedestraşi ai castelanului de Belż, Firlej, omorî câţiva oameni şi rupse flamura în bucăţi. Toată lumea socoti întâmplarea drept un
omen
{183}
rău, drept un semn neîndoielnic al mâniei lui Dumnezeu, cu atât mai mult, cu cât Firlej era calvin. Zagłoba propuse să i se trimită o deputăţie care să-i ceară şi să-l roage să treacă la legea catolică „fiindcă Dumnezeu nu poate să binecuvânteze oastea, a cărei căpetenie trăieşte în scârbavnice rătăciri neplăcute cerului”. Mulţi împărtăşiră această părere şi numai autoritatea castelanului şi a rangului său opri trimiterea deputăţiei. Dar curajul şi încrederea scăzură şi mai mult. Furtuna vuia fără încetare. Valurile de apărare, deşi întărite cu pietre, faşine şi pari înfipţi în pământ, se înmuiară atât de mult, încât tunurile începură să se scufundă în noroi. Trebuiau să pună scânduri sub bombarde, mortiere şi chiar sub aruncătoarele mai uşoare. În şanţurile mai adânci apa se ridicase cât un stat de om. Noaptea nu aduse liniştea. Vijelia mâna spre apus vălătuci de nori din ce în ce mai mari, care, învârtejindu-se şi revărsându-se pe bolta cerului cu bubuituri înfricoşătoare, îşi aruncau deasupra Zbarażului tot prisosul de ploaie, trăsnete, fulgere… Numai slujitorii mai rămăseseră în corturile din tabără, pe când şleahticii, căpeteniile, chiar şi conducătorii, afară de castelanul Kamienic, se adăpostiseră în târg. Dacă Chmielnicki venea odată cu furtuna, cucerea tabăra fără nici o împotrivire.

A doua zi fu puţin mai bine, deşi ploaia mai cădea din când în când. Abia către ceasurile cinci după-amiază vântul împrăştie norii, descoperind cerul albastru deasupra taberei şi, spre vechiul Zbaraż, un curcubeu grozav, care trecea cu un capăt al arcului uriaş dincolo de vechiul Zbaraż, iar cu celălalt părea să soarbă umezeala din Pădurea Neagră, luminând, sclipind şi făcând ape-ape pe fundalul norilor care fugeau.

Inimile se umplură iarăşi de încredere. Oştenii se întoarseră în tabără şi urcară pe valul alunecos, ca să-şi veselească ochii cu priveliştea curcubeului. Începuseră să lărmuiască cu toţii şi să se întrebe ce prevestea acest semn de bun augur, când deodată Wołodyjowski, care stătea cu ceilalţi pe marginea şanţului, îşi puse mâna streaşină la ochi şi strigă:

― De sub curcubeu se văd ieşind pâlcuri de oaste!

Oamenii se mişcară, un vifor învioră parcă mulţimea de oşteni, apoi se iscară deodată murmure. Cuvintele: „Vine oastea!” zburară ca o săgeată de la un capăt al întăriturilor la celălalt. Luptătorii începură să se îmbulzească, să se împingă, să se frământe. Murmurul aci creştea, aci se potolea, toate mâinile făceau streaşină ochilor, toate privirile erau aţintite cu încordare în depărtare şi inimile băteau să se spargă. Se uitau cu toţii, ţinându-şi răsuflarea, pradă îndoielii şi nădejdii.

Deodată sub arcul multicolor sclipi ceva care devenea tot mai limpede, ieşea din ceaţa depărtărilor, se apropia din ce în ce mai mult şi se vedea din ce în ce mai bine, până când în cele din urmă se arătară pâlcuri, stindarde, tuiuri, apoi o pădure de steguleţe şi ochii nu se mai îndoiră; erau oşteni.

Atunci un strigăt uriaş se smulse din toate piepturile, strigăt de bucurie neţărmurită:

― Jeremi! Jeremi! Jeremi!

Oştenii mai în vârstă fură cuprinşi de o adevărată nebunie. Unii se aruncară în apă de pe valul de apărare, trecură şanţul şi o luară la fugă
per pedes
prin câmpul acoperit de apă spre polcurile care se apropiau; alţii se repeziră la cai; unii râdeau, alţii plângeau, îşi împreunau mâinile sau le întindeau către cer, strigând: „Vine părintele nostru, mântuitorul nostru, căpetenia noastră!” ca şi când Zbarażul ar fi fost despresurat, Chmielnicki înfrânt şi biruinţa câştigată. Între timp polcurile prinţului veneau tot mai aproape, se puteau desluşi flamurile, înainte mergeau ca de obicei pâlcurile uşoare de tătari, seimeni şi moldoveni; după ele se vedea pedestrimea lui Machnicki, apoi tunurile lui Wurcel, dragonii şi steagurile de elită ale husarilor. Razele soarelui se răsfrângeau în armuri şi în vârfurile suliţelor înălţate, şi înaintau cu toţii într-o strălucire neobişnuită, înconjuraţi parcă de gloria izbânzii. Skrzetuski, care stătea cu jupân Longinus pe întărituri, îşi recunoscu de departe steagul pe care îl lăsase la Zamość, şi obrajii îngălbeniţi i se rumeniră puţin; răsuflă adânc de câteva ori, de parcă ar fi lepădat o greutate uriaşă de pe piept, şi îşi veselea ochii. Aveau să vină în curând zilele de trudă supraomenească şi de lupte vitejeşti, care tămăduiesc cum nu se poate mai bine inima, îndepărtând amintirile dureroase în adâncul sufletului. Polcurile se apropiaseră şi mai mult, le mai despărţeau numai vreo mie de paşi de tabără. Veniră şi căpeteniile să vadă intrarea prinţului: cei trei conducători, Przyjemski, stegarul Coroanei, starostele de Krasny Staw, Korf şi toţi ceilalţi ofiţeri din flamurile polone şi din cele muştruluite după moda străină. Împărtăşeau cu toţii bucuria tuturor, îndeosebi conducătorul Lanckoroński, mai mare viteaz decât conducător, îndrăgostit de slava ostăşească, îşi întindea buzduganul de căpetenie spre partea de unde venea Jeremi şi vorbea atât de tare, încât îl auzeau cu toţii.

― Iată pe cel mai mare conducător al nostru, eu sunt cel dintâi care-i voi aduce mulţumirea mea, încredinţându-i puterea ce o am.

Polcurile prinţului începură să intre în tabără. Erau cu toţii trei mii de oameni, dar oştenii de la Zbaraż se bucurau ca pentru o sută de mii, fiindcă aceştia erau învingătorii de la Pohrebyszcze, Niemirów, Machnówka şi Konstantynów. Prietenii şi cunoscuţii se întâmpinară unii pe alţii. După polcurile uşoare intrară cu mare greutate şi tunurile lui Wurcel: patru harponiere, două aruncătoare grozav de zgomotoase şi şase orgi
{184}
cucerite. Prinţul, care trimitea polcurile din vechiul Zbaraż, sosi abia seara după apusul soarelui. Toată suflarea veni să-l întâmpine. Oştenii îl înconjurau cu torţe, făclii şi vreascuri aprinse, încât calul prinţului nu mai putea să facă un pas. Apucau dârlogii ca să-şi bucure cât mai mult ochii cu vederea viteazului. Sărutau veşmintele prinţului, abia stăpânindu-se să nu-l ridice pe braţe. Înflăcărarea era atât de mare, încât nu numai oştenii din propriile flamuri dar şi polcurile celelalte declarară că vor sluji un trimestru întreg fără leafă. În jurul lui Wiśniowiecki se buluceau tot mai mulţi oameni care-l împiedicau să înainteze; stătea deci călare pe calul alb, înconjurat de oşteni, ca un păstor în mijlocul turmei, şi strigătele şi uralele nu se mai sfârşeau.

Vremea era liniştită, frumoasă. Pe cerul întunecat se aprinseră mii de stele şi îndată se arătară şi semne de bun augur. În clipa când Lanckoroński se apropie de prinţ ca să-i înmâneze buzduganul său de căpetenie, o stea se smulse din tării şi, lăsând în urmă o coadă luminoasă, se prăbuşi cu un bubuit spre Konstantynów, de unde avea să vină Chmielnicki, şi se stinse.

― E steaua lui Chmielnicki! strigară oştenii.

― Minune, minune! E un semn limpede.


Vivat
Jeremi
victor!
repetară mii de glasuri.

Şi atunci se apropie castelanul de Kamieniec şi făcu semn cu mâna că vrea să vorbească. Larma se mai linişti şi Lanckoroński începu să vorbească:

Other books

Carola Dunn by The Fortune-Hunters
A Toast to the Good Times by Liz Reinhardt, Steph Campbell
Deep in the Valley by Robyn Carr
Dead Centre by Andy McNab
Needle in a Haystack by Ernesto Mallo
Wind in the Wires by Joy Dettman