Authors: Henryk Sienkiewicz
Atunci din mii de piepturi se smulse un strigăt uriaş de se cutremurară pereţii şi începură să zăngănească geamurile de la ferestrele bisericii.
― Prinţul Jeremi! Prinţul Jeremi! Trăiască! Trăiască! Să izbândească!
Mii de săbii fiară scoase din teacă şi toţi ochii se îndreptară asupra prinţului care stătea liniştit, cu sprâncenele încruntate. Se făcu tăcere dintr-odată, ca prin farmec.
― Domniile Voastre! rosti prinţul cu glasul răsunător, care, în tăcerea ce se lăsase, ajunse la urechile tuturor. Când cimbrii şi teutonii s-au năpustit asupra Republicii romane, nimeni nu voia să primească rangul de mare consul, şi atunci l-a primit Marius. Dar Marius avea dreptul să-l primească, pentru că nu erau alţi cârmuitori hotărâţi de senat… În aceste vremuri de urgie, nici eu nu m-aş lepăda de putere, vrând să-mi dau viaţa pentru ţară, dar nu pot să primesc buzduganul de conducător, pentru că aş jigni astfel ţara, senatul şi căpeteniile, şi eu nu vreau să fiu un impostor. Printre noi se află acela căruia Republica i-a încredinţat această cinste, paharnicul Coroanei…
Prinţul nu putu să vorbească mai departe, fiindcă abia amintise de paharnicul Coroanei, că se iscă o larmă asurzitoare, zăngănit de săbii, mulţimea fremăta şi izbucnea ca pulberea atinsă de scânteie. „În lături! La moarte!
Pereat!”
răsuna în mulţimea adunată.
„Pereat! Pereat!”
se auzea din ce în ce mai tare. Paharnicul zvâcni din scaun, palid, cu fruntea îmbrobonată de o sudoare rece, dar feţele ameninţătoare se apropiară de rândurile de scaune de lângă altar şi începură să strige: „Lăsaţi-l pe mâna noastră!”
Văzând ce avea să urmeze, prinţul se ridică şi întinse braţul drept.
Mulţimea se opri şi, crezând că Wiśniowiecki vrea să vorbească, se linişti cât ai bate din palme.
Dar prinţul voia numai să potolească furtuna, să nu îngăduie vărsare de sânge în biserică, aşa că, după ce văzu că primejdia trecuse, se aşeză iar.
Două scaune mai încolo, despărţit doar de voievodul de Kiev, stătea nefericitul paharnic: îşi plecase pe piept capul cărunt, mâinile îi atârnau fără putere, iar din gură i se smulgeau cuvinte întrerupte de hohote de plâns.
― Doamne! îmi duc cu umilinţă crucea pentru păcatele ce le-am săvârşit!
Bătrânul ar fi înduioşat şi o inimă împietrită, dar mulţimea de obicei nu cunoaşte mila, aşa că iar începu să vuiască, până când deodată voievodul de Kiev se ridică şi făcu semn cu mâna că vrea să vorbească.
Era tovarăşul victoriilor lui Jeremi, de aceea toţi îl ascultau cu plăcere.
Voievodul se întoarse către prinţ şi cu cele mai simţitoare cuvinte îl conjură să nu respingă buzduganul de comandant şi să nu şovăie când e vorba de scăparea patriei. Când Republica piere, legiuirile să doarmă, s-o scape cine-i mai vrednic, nu cel numit.
― Căpetenie nebiruită, primeşte dar această cinste şi scapă nu numai oraşul, ci Republica întreagă. Ea îţi vorbeşte prin gura mea, iar eu, un bătrân, te implor – şi alături de mine sunt toate stările, toţi bărbaţii, femeile şi copiii – scapă-ne! Scapă-ne!
Atunci avu loc o întâmplare care mişcă toate inimile: o femeie în doliu se apropie de altar şi, aruncând la picioarele prinţului podoabele-i de aur şi pietre scumpe, îngenunche înaintea lui şi strigă, suspinând:
― Îţi aducem toată averea noastră! Ne încredinţăm viaţa în mâinile tale, scapă-ne! Scapă-ne de la pieire.
La această privelişte, senatorii, oştenii şi după ei toată mulţimea izbucniră într-un plâns uriaş; în toată biserica răsună un singur glas:
― Scapă-ne!
Prinţul îşi acoperi ochii cu mâinile, iar când îşi înălţă faţa, avea privirile înlăcrimate. Şovăia încă. Ce se va întâmpla cu autoritatea Republicii, dacă el va primi însemnul puterii?!
Atunci se ridică şi paharnicul Coroanei.
― Eu sunt un om bătrân, spuse el, nefericit şi abătut. Am dreptul să mă lepăd de o povară peste puterile mele şi să o aşez pe umeri mai tineri. În faţa acestui Iisus răstignit pe cruce şi a tuturor oştenilor îţi încredinţez buzduganul de căpetenie. Primeşte-l!
Şi întinse însemnul către Wiśniowiecki. Se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât se auzea musca. În sfârşit, răsună glasul solemn al lui Jeremi:
― Pentru păcatele mele, primesc!
O bucurie nebună cuprinse toată adunarea. Mulţimea rupse îngrăditurile şi căzu la picioarele lui Wiśniowiecki, aruncând lucruri de preţ şi bani. Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului în tot oraşul: oştenii îşi ieşiră din minţi de bucurie şi strigau că vor să meargă împotriva lui Chmielnicki, a tătarilor şi a sultanului. Târgoveţii nu se mai gândeau să se predea, ci să se apere până la ultima picătură de sânge, armenii aduseră de bună voie banii la primărie; prin sinagogi evreii mulţumiră lui Dumnezeu, pe întărituri bubuitul tunurilor anunţa vestea cea bună; pe uliţe se trăgea din muschete, sâneţe şi pistoale. Strigătele: „Să trăiască” ţinură toată noaptea. Cineva care n-ar fi ştiut despre ce e vorba, putea să creadă că oraşul prăznuieşte vreo izbândă sau vreo sărbătoare însemnată.
Cu toate acestea, de la o zi la alta, trei sute de mii de vrăjmaşi – armie mai mare decât puteau să strângă craiul nemţilor sau regele francilor, şi mai sălbatică decât urdiile lui Tamerlan – aveau să împresoare zidurile acestui oraş.
CAPITOLUL X
O
S
Ă
PT
Ă
MÂN
Ă
MAI
TÂRZIU
, în dimineaţa zilei de 6 octombrie, la Lwów se răspândi vestea pe cât de neaşteptată, pe atât de înfricoşătoare, că prinţul Jeremi părăsise oraşul în taină, luând cea mai mare parte din oştire, şi plecase nu se ştie încotro. Mulţimile se adunară înaintea palatului arhiepiscopal; la început nu voia să creadă nimeni. Oştenii susţineau că dacă prinţul a plecat, apoi a plecat în fruntea unui pâlc însemnat să cerceteze împrejurimile. S-a văzut (se spunea) că fugarii împrăştiaseră ştiri neadevărate, vestind de la o zi la alta venirea lui Chmielnicki şi a tătarilor, fiindcă de la 26 septembrie trecuseră zece zile şi duşmanul nu se vedea nicăieri. Fără îndoială că prinţul dorea să se convingă singur de primejdie şi, după ce va cerceta cum stau lucrurile, se va întoarce în oraş.
Pe de altă parte lăsase aici câteva polcuri şi pregătise totul pentru apărare.
Într-adevăr aşa era. Toate poruncile fuseseră împărţite, locurile însemnate şi tunurile fuseseră trase pe întărituri. Pe înserat sosi rohmistrul Cichocki în fruntea a cincizeci de dragoni. Curioşii îl înconjurară îndată, dar el nu vru să vorbească cu gloata şi se duse drept la ghinărarul Arciszewski, amândoi îl chemară pe Grozwajer şi, după ce chibzuiră, plecară la primărie. Acolo Cichocki aduse la cunoştinţa pârgarilor înspăimântaţi că prinţul nu avea să se mai întoarcă.
La început toate braţele se lăsară în jos şi un glas îndrăzneţ rosti cuvântul: „Trădător!” Atunci se ridică Arciszewski, conducător încercat şi cunoscut prin mari fapte de arme în armia olandeză, şi începu să vorbească astfel către oşteni şi pârgari:
― Am auzit o vorbă de ocară, pe care era mai bine să n-o rostească nimeni, fiindcă nici deznădejdea nu poate s-o îndreptăţească. Prinţul a plecat şi nu se mai întoarce. Aşa-i! Dar ce drept aveţi Domniile Voastre să cereţi unui conducător de oaste, pe umerii căruia apasă scăparea ţării întregi, să apere numai oraşul vostru? Ce s-ar fi întâmplat dacă duşmanul împresura aici ultimele puteri ale Republicii? Aici nu se găseşte nici hrană şi nici arme pentru o oaste atât de mare – aşa că ascultaţi ce vă spun eu şi puteţi să vă încredeţi în experienţa mea: cu cât mai mare ar fi fost puterea închisă aici, cu atât mai puţin putea să dureze apărarea, pentru că foamea ne-ar fi biruit mai repede decât vrăjmaşii. Lui Chmielnicki îi pasă mai mult de persoana prinţului decât de oraşul vostru, iar când va afla că nu mai e aici, că strânge alte oşti şi poate să vină în ajutor, vă va păsui mai uşor şi va accepta negocierile. Astăzi murmuraţi împotriva lui, dar vă spun eu că, părăsind oraşul şi ameninţându-l pe Chmielnicki din afară, prinţul v-a scăpat pe voi şi pe copiii voştri. Fiţi tari, apăraţi-vă, ţineţi piept duşmanului o vreme şi veţi putea să mântuiţi oraşul aducând totodată un serviciu însemnat Republicii, fiindcă în acest timp prinţul îşi va aduna alţi oşteni, va întări alte cetăţi, trezind Republica amorţită, şi va grăbi în ajutorul vostru. A ales singura cale de mântuire, pentru că dacă ar fi pierit aici cu oastea din cauza foamei, nimeni n-ar mai fi fost în stare să stăvilească duşmanul, care ar fi pornit asupra Cracoviei, Varşoviei şi ar fi invadat întreaga ţară, neaflând nicăieri nici o împotrivire. De aceea, în loc să murmuraţi, alergaţi pe întărituri să vă apăraţi pe voi, copiii voştri, oraşul şi Republica.
― Pe ziduri! Pe ziduri! repetară câteva glasuri mai cutezătoare.
Grozwajer, om îndrăzneţ şi energic, rosti:
― Mă bucură hotărârea Domniilor Voastre şi aflaţi că prinţul n-a plecat fără să pregătească totul pentru apărare. Aici fiecare ştie ce are de făcut, s-a întâmplat ce se cuvenea să se întâmple. Eu voi conduce apărarea şi voi lupta până la moarte.
Inimile încremenite se umplură iarăşi de nădejde; văzând acestea, Cichocki spuse la sfârşit:
― Domniile Voastre, Luminăţia Sa prinţul vă trimite veste că vrăjmaşul este aproape. Porucinicul Skrzetuski s-a întâlnit cu un ciambul de două mii de oameni, pe care l-a împrăştiat. Prinşii spun că în urma lor vine o armie nenumărată.
Această ştire făcu o impresie adâncă; urmă o clipă de tăcere; toate inimile începură să bată mai repede.
― Pe ziduri! porunci Grozwajer.
― Pe ziduri! Pe ziduri! repetară ofiţerii de faţă şi orăşenii. Deodată afară se iscă zarvă, se auzea larma miilor de glasuri, care se contopeau într-un vuiet asemănător cu vuietul valurilor mării. Uşile încăperii fură trântite de perete şi dădură buzna vreo doisprezece orăşeni; înainte ca cineva să aibă timp să întrebe ce se petrece, se auziră strigăte:
― Foc! Foc! Se vede foc pe cer!
― Cuvântul s-a întrupat în faptă! spuse Grozwajer. Pe ziduri!
Sala se goli. După o clipă, bubuitul tunurilor cutremură zidurile oraşului, vestind locuitorilor de la mijloc, de la margini şi satelor din împrejurimi sosirea duşmanului.
Spre răsărit cerul se înroşise cât vedeai cu ochii; parcă o mare de flăcări se apropia de oraş.
În această vreme, prinţul se repezi la Zamość şi, zdrobind pe drum ciambulul de care pomenise Cichocki în faţa orăşenilor, începu să refacă şi să întărească această fortăreaţă, puternică prin aşezarea ei, pe care într-un răstimp destul de scurt o făcu de necucerit. Skrzetuski împreună cu jupân Longinus şi o parte din steag rămaseră în cetate, alături de pan Weyher, starostele de Wały, iar prinţul plecă la Varşovia, ca să obţină de la Seim mijloace băneşti pentru strângerea oştilor şi totodată să ia parte la alegerea regelui, deoarece dacă ar fi fost ales principele Karol, partida războiului ar fi devenit mai puternică, prinţul ar fi primit rangul de căpetenie supremă a tuturor forţelor Republicii şi s-ar fi ajuns la o bătălie hotărâtoare cu Chmielnicki, pe viaţă şi pe moarte. Principele Kazimierz, cu toate că era cunoscut pentru vitejia şi priceperea lui în război, trecea pe bună dreptate drept partizanul politicii cancelarului Ossoliński, aşadar al negocierilor foarte îngăduitoare cu cazacii. Cei doi fraţi făgăduiau marea cu sarea, străduindu-se să-şi câştige aderenţi; de aceea faţă de puterile egale ale celor două grupări, nimeni nu putea să prevadă care va fi rezultatul alegerilor. Partizanii cancelarului se temeau că Wiśniowiecki, datorită faimei crescânde şi dragostei de care se bucura printre cavaleri şi şleahtici, va înclina spiritele în favoarea lui Karol, iar prinţul dorea să-şi sprijine candidatul pentru aceleaşi pricini. Iată de ce venea în grabă la Varşovia, având siguranţa că Zamość va opri multă vreme întreaga armie a lui Chmielnicki şi a hanului de la Crîm. După toate probabilităţile, Lwówul se putea socoti scăpat, fiindcă Chmielnicki nu putea cu nici un chip să piardă prea mult timp pentru a cuceri oraşul, având înainte o fortăreaţă cu mult mai puternică, Zamość, care-i închidea drumul spre inima Republicii. Aceste gânduri întăreau sufletul prinţului, readucând încrederea în inima-i atât de încercată de nenorocirile înfricoşătoare care se abătuseră asupra ţării. Trăgea nădejde că, chiar dacă avea să fie ales Kazimierz, războiul nu mai putea fi înlăturat şi răzvrătirea va fi înecată într-o mare de sânge. Se aştepta ca Republica să opună încă o dată duşmanului o armie puternică, pentru că negocierile erau cu putinţă în măsura în care se sprijineau pe o oştire numeroasă.
Legănat de aceste gânduri, prinţul mergea însoţit de câteva steaguri, având alături pe Zagłoba şi pe Wołodyjowski; cel dintâi se jurase pe toate cele sfinte că va face să fie ales principele Karol, pentru că el ştie cum să le vorbească şleahticilor şi să se împrietenească cu ei; al doilea conducea escorta prinţului. La Siennica, nu departe de Mińsk, prinţul avu parte de o întâlnire plăcută, deşi neaşteptată; se încrucişa pe drum cu prinţesa Gryzelda, care plecase de la Brześć Litewska, pentru mai multă siguranţă, la Varşovia, aşteptându-se pe drept cuvânt că şi prinţul va veni acolo. Se întâmpinară cu mare bucurie după o despărţire atât de lungă. Cu toate că avea un suflet puternic, prinţesa se aruncă hohotind de plâns în braţele soţului; nu izbuti să se liniştească ceasuri în şir; ah! de câte ori nu se gândise că n-o să-l mai vadă niciodată şi iată că dăduse Dumnezeu şi se întorcea mai plin de faimă decât oricând, înconjurat de atâta slavă, cum nu mai fusese nici unul dintre înaintaşii săi, cea mai mare dintre căpetenii, singura nădejde a întregii Republici. Prinţesa, dezlipindu-se în fiecare clipă de la pieptul lui, privea printre lacrimi la această faţă suptă, învineţită, la fruntea înaltă, pe care grijile şi truda araseră brazde adânci, la ochii înroşiţi de nopţile de nesomn, şi iarăşi vărsa şiroaie de lacrimi; toate fetele de la curte îi împărtăşeau din toată inima durerea şi bucuria revederii. Prinţesa îşi reveni cu încetul şi plecară la casa parohială, destul de încăpătoare, unde începură să curgă întrebările despre prietenii, curtenii şi cavalerii care parcă făceau parte din familie şi de care se legau amintirile de la Łubnie. La început, prinţul spulberă mai întâi îngrijorarea prinţesei în legătură cu Skrzetuski, lămurind că a rămas la Zamość numai din pricina supărărilor cu care îl încearcă Dumnezeu; n-a vrut să se amestece în larma Varşoviei, preferând să-şi ogoiască rănile inimii în aspra slujbă ostăşească, în muncă. După aceea, prinţul îl înfăţişă pe jupân Zagłoba, povestind despre faptele lui. „E un
vir incomparabilis,
spunea, care nu numai că a smuls-o pe cneaghina Kurcewicz din mâinile lui Bohun, dar a condus-o prin mijlocul taberei lui Chmielnicki şi a tătarilor, iar la Konstantynów a luptat ca un viteaz alături de noi, acoperindu-se de faimă.”
―
Auzind acestea, prinţesa nu se zgârci cu laudele la adresa lui jupân Zagłoba, îngăduindu-i de câteva ori să-i sărute mâna şi făgăduindu-i şi o răsplată la vremea potrivită, iar
vir incomparabilis
aci se înclina şi îşi ascundea meritele cu modestie, aci se împăunau şi trăgea cu coada ochiului la jupâniţe, pentru că, deşi era în vârstă şi nu mai aştepta nimic de la sexul frumos, îi plăcea că se vorbea atâta despre faptele şi vitejia lui. În timpul acestei întâlniri fericite nu lipsiră totuşi clipele de mâhnire, deoarece, lăsând la o parte vremurile grele prin care trecea ţara, de câte ori la întrebările prinţesei despre diferiţi cavaleri cunoscuţi, prinţul nu era silit să răspundă: „Vai… ucis… dispărut”, şi jupâniţele izbucneau în lacrimi, fiindcă nu erau puţine numele scumpe pomenite printre cei ucişi.