Authors: Henryk Sienkiewicz
Venea apoi cazacii sălbatici de la Don şi cei din Czerkasy, care luptau cu cuţitele, iar mai departe Tuhai-bei îşi conducea nohaii aleşi, iar Subagazi pe tătarii de la Bialogród, urmaţi de Kurdłuk cu cei din Astrahan, înarmaţi cu arcuri uriaşe şi săgeţi aproape tot atât de mari ca şi geridul. Mergeau unii după alţii, în rânduri atât de strânse încât cei dinainte simţeau în ceafă răsuflarea celor din spate.
Cine poate să spună şi să cânte câţi căzură înainte de a ajunge, în sfârşit, la şanţul astupat de trupurile robilor! Dar ajunseră, îl trecură şi începură să se caţere pe valul de apărare. Abia acum noaptea spuzită de stele începu să semene cu noaptea Judecăţii de Apoi. Tunurile, neputând să lovească în năvălitorii mai apropiaţi, mugeau trăgând necontenit asupra şirurilor îndepărtate. Ghiulelele, însemnând arcuri de foc pe cer, zburau cu chicote drăceşti, luminând întunecimile ca ziua. Lefegiii nemţi şi pedestrimea polonă de câmp, având alături pe dragonii iuţi ai prinţului, vărsau flăcări şi plumbi drept în obrazul cazacilor.
Rândurile dinainte voiau să se retragă, dar, împinse din urmă, mureau pe loc. Sângele ţâşnea de sub picioarele celor care veneau după ei. Valul de pământ se umezi, şi mâini, piepturi şi picioare alunecau în jos. Se căţărau totuşi, cădeau îndărăt şi iar se suiau, acoperiţi de fum, negri de funingine, străpunşi, hăcuiţi, neluând în seamă rănile şi moartea. Pe alocuri începuse lupta cu armele albe. Se vedeau oameni cu mintea rătăcită parcă de turbare, cu dinţii rânjiţi şi faţa năpădită de sânge… Cei vii se încăierau, călcând peste trupurile morţilor şi ale celor care îşi dădeau ultima suflare. Nu se mai auzea nici o poruncă, un strigăt uriaş, înfricoşător acoperea totul: pocnetul flintelor, horcăitul răniţilor, gemetele şi vâjâitul ghiulelelor.
Încleştarea înverşunată, pe viaţă şi pe moarte, dură ceasuri întregi. În jurul întăriturilor se înălţase al doilea val, din trupuri omeneşti, care împiedica urcuşul asediatorilor. Cazacii de la Sici fură nimiciţi aproape până la cel din urmă, polcul din Perejasław zăcea la pământ înaintea valului de apărare, iar cele din Karwów, Bracław şi Humań erau în parte distruse; dar celelalte se îmbulzeau înainte, împinse dinapoi de gărzile hatmanului, de turcii din Rumelia şi de tătarii lui Urum-bei. Cu toate acestea, în rândurile atacatorilor se iscase învălmăşeală, în vreme ce pedestrimea polonă de câmp, lefegiii nemţi şi dragonii nu cedaseră nici o palmă de pământ. Gâfâind, plini de sânge, cuprinşi de turbarea luptei, năduşiţi, pe jumătate înnebuniţi de mirosul de sânge, se repezeau unii peste alţii la duşmani, ca nişte lupi turbaţi într-o turmă de oi. Atunci Chmielnicki porni pentru a doua oară la atac, cu cei care scăpaseră cu viaţă din primele polcuri şi cu toată puterea neatinsă încă a cazacilor din Białocerkiew, a tătarilor, turcilor şi a cercaşilor.
Tunurile din întărituri încetară să bubuie, ghiulelele să vâjâie pe sus, numai armele de mână scrâşneau pe toată lungimea valului de apus. Începu iarăşi vacarmul. În cele din urmă tăcură şi flintele. Întunericul se lăsă deasupra luptătorilor.
Nici un ochi nu mai putea să vadă ce se petrece, prin beznă se rostogolea parcă trupul uriaş al unui
monstrum
care se zvârcolea. Nici strigătele nu se mai cunoşteau dacă erau de izbândă sau de disperare. Din când în când tăceau şi ele şi atunci se auzea numai un geamăt uriaş, care răsuna din toate părţile, de sub pământ, de deasupra, în văzduh, din ce în ce mai sus, ca şi când sufletele se înălţau gemând de pe câmpul de bătaie.
Acestea erau însă întreruperi scurte; după asemenea clipe strigătele şi urletele se auzeau cu şi mai multă putere, tot mai răguşite, mai sălbatice.
Deodată răsună iarăşi focul muschetelor, polcovnicul Machnicki venea cu restul de pedestraşi în ajutorul polcurilor trudite. În rândurile din urmă ale cazacilor, trâmbiţele începură să sune retragerea.
Lupta conteni, polcurile cazace se depărtară de întărituri şi se opriră la câteva sute de paşi la adăpostul propriilor tunuri, dar nu trecuse nici o jumătate de ceas, când Chmielnicki le mână pentru a treia oară în luptă.
Atunci se arătă pe întărituri însuşi prinţul Jeremi călare. Era lesne de recunoscut, fiindcă flamura şi tuiul de hatman îi fâlfâiau deasupra calului, iar înaintea şi înapoia lui ardeau sângeriu câteva zeci de torţe. Tunurile începură îndată să tragă în el, dar tunarii, nepricepuţi, trimiteau ghiulelele prea departe, dincolo de Gniezna, în vreme ce el stătea liniştit şi privea la mulţimile care se apropiau…
Cazacii încetiniră pasul, fermecaţi parcă de această privelişte. Un murmur încet, ca freamătul vântului, trecu printre rândurile adânci ale zaporojenilor.
― Jarema! Jarema!
Aşa cum stăteau pe întărituri, înconjurat de făcliile însângerate, înfricoşătorul prinţ părea un uriaş din poveste. Un tremur străbătu mădularele trudite ale năvălitorilor care îşi făcură semnul crucii.
Prinţul înălţă buzduganul de aur, şi ghiulelele ţâşniră îndată, ca un cârd de păsări prevestitoare de rău şi se abătură peste şiragurile care înaintau; polcurile se strânseră ca un balaur lovit de moarte; un strigăt de groază zbură de la un capăt la celălalt al lavinei.
― Mai repede! Mai repede! răsunară poruncile polcovnicilor cazaci.
Valul negru porni în goană spre întăriturile în apropierea cărora putea să se ferească de focul tunurilor, dar nu străbătuse nici jumătate din drum, când prinţul care se vedea ca în palmă, se întoarse puţin spre apus şi ridică iarăşi buzduganul de aur.
La acest semn, dinspre iaz, de pe locul slobod dintre oglinda apei şi valul de apărare, începu să iasă călărimea care se revărsă cât ai clipi din ochi la marginea câmpiei; la lumina ghiulelelor se vedeau foarte bine steagurile uriaşe ale husarilor lui Skrzetuski şi Zaćwilichowski, dragonii lui Kuszel şi Wołodyjowski şi tătarii conduşi de Roztworowski. În urma lor ieşeau polcurile de seimeni şi moldovenii lui Bychowiec. Nu numai Chmielnicki, dar şi cel din urmă dintre cazaci, înţeleseră că îndrăzneaţa căpetenie hotărâse să-şi arunce toată călărimea în coasta vrăjmaşului.
În rândurile cazacilor răsunară îndată trâmbiţele de întoarcere.
― Faţa spre călărime! Faţa spre călărime! se auziră glasuri înfricoşate.
Chmielnicki se străduia să schimbe frontul oştirii şi, în acelaşi timp, să trimită împotriva călărimii polcurile sale de călăreţi. Dar nu mai era timp. Înainte de a izbuti să-şi orânduiască oştenii, steagurile prinţului se năpustiră în goană strigând: „Loveşte, ucide!” în fâlfâitul flamurilor, şuierul penajelor şi zăngănitul armurilor. Husarii îşi împlântară suliţele în peretele vrăjmaş, apoi se repeziră ca o furtună, răsturnând şi zdrobind totul în cale. Nici o putere omenească, nici o poruncă, nici o căpetenie nu mai era în stare să ţină pe loc polcurile de pedestraşi, asupra cărora se îndrepta primul avânt. O spaimă cumplită cuprinse gărzile alese ale hatmanului. Cazacii din Białocerkiew aruncară sâneţele, flintele, suliţele, coasele, bicele de luptă, săbiile şi, acoperindu-şi capul cu braţele, fugiră înnebuniţi de groază, urlând sălbatic spre polcurile de tătari care veneau din spate. Aceştia îi întâmpinară cu o ploaie de săgeţi, aşa că se aruncară într-o parte şi alergară de-a lungul taberei sub focul pedestrimii şi al tunurilor lui Wurcel, aşternând câmpul cu trupuri omeneşti, încât rareori nu cădeau unul peste altul.
Atunci sălbaticul Tuhai-bei, ajutat de Subagazi şi de mârza Urum, izbi cu turbare în năvala husarilor. Nu trăgea nădejde s-o frângă, voia numai s-o întârzie, ca în acest timp ienicerii din Silistra şi din Rumelia să se poată aşeza în pătrate, iar cazacii din Białocerkiew să-şi revină din spaimă. Intră ca în fum, zburând în primul şir, nu ca o căpetenie, ci ca un tătar de rând, tăind, omorând şi punându-şi viaţa în primejdie odată cu ceilalţi. Săbiile strâmbe ale nohailor zăngăneau lovindu-se de platoşe şi armuri, iar urletele luptătorilor acopereau toate zgomotele. Dar nu putură să reziste. Respinşi, apăsaţi de greutatea înfricoşătoare a călăreţilor de fier, pe care nu erau obişnuiţi să-i înfrunte, împinşi spre ieniceri, spârcuiţi de paloşele lungi, aruncaţi din şa, străpunşi, bătuţi, striviţi ca nişte viermi otrăviţi, se apărau totuşi cu atâta înverşunare, încât încetiniră într-adevăr iureşul husarilor. Tuhai-bei se repezea ca o flacără pustiitoare, iar nohaii mergeau lângă el, cum merg lupii pe lângă lupoaică.
Cu toate acestea, începură să dea înapoi, căzând din ce în ce mai mulţi. Strigătele de „Allah”, care se auzeau de pe câmpul de bătălie, vestiră că ienicerii îşi refăcuseră rândurile, când Skrzetuski se aruncă asupra lui Tuhai-bei şi-l trăsni cu paloşul în cap. Dar, se vede că viteazul nu-şi recăpătase încă toate puterile după boală sau poate coiful făurit la Damasc opri lovitura, destul că lama se răsuci şi, izbind cu latul, se rupse în bucăţi. Ochii lui Tuhai-bei se înceţoşară totuşi, îşi struni calul şi se prăbuşi în braţele nohailor care, luându-şi căpetenia, se risipiră cu ţipete cumplite în amândouă părţile, cum se risipeşte ceaţa măturată de vântul puternic. Toată călărimea prinţului se afla acum înaintea ienicerilor din Silistra şi Rumelia şi a sârbilor turciţi, care alcătuiseră împreună cu ienicerii un pătrat puternic şi se retrăgeau încet către tabără cu faţa spre duşman, apăraţi de un zid de ţevi de muschete, vârfuri de suliţe lungi, geriduri, topoare şi junghere.
Steagurile de cuirasieri, dragonii şi seimenii goneau spre ei ca vijelia, în frunte alergau cu clinchet şi tropot husarii lui Skrzetuski. El însuşi zbura orbeşte în primul rând, avându-l alături pe iapa-i letoniană pe jupân Longinus cu înfricoşătorul „Rupe-glugă” în mână.
O panglică roşie de foc ţâşneşte de la un capăt la celălalt al pătratului; plumbii şuieră pe la urechile călăreţilor, unde şi unde un om icneşte, ici-colo un cal se prăbuşeşte, linia călărimii se rupe, dar ei gonesc înainte; sunt aproape, ienicerii aud sforăitul şi răsuflarea gâfâită a cailor, pătratul se strânge şi mai mult şi pleacă zidul de suliţe, ţinute de braţe vânjoase, spre caii înnebuniţi. Câte ascuţişuri, atâta moarte ameninţă pe viteji.
Deodată un husar uriaş ajunge în goană nestăpânită la peretele pătratului; o clipă copitele calului uriaş se văd spânzurând în văzduh, apoi cal şi călăreţ se prăvălesc în mijlocul înghesuielii, frângând suliţe, răsturnând oameni, rupând, strivind, zdrobind.
Cum se repede vulturul în cârdul de potârnichi albe, iar ele se strâng speriate una lângă alta şi cad pradă răpitorului care le sfâşie cu ghearele şi cu ciocul, tot aşa şi jupân Longinus Podbipięta, năpustindu-se în mijlocul rândurilor duşmane, îşi făcu de cap cu „Rupe-gluga” lui. Nicicând vârtejul iscat de vânt nu face atâta pustiire în pădurea tânără şi deasă, câtă făcu el în îmbulzeala ienicerilor. Era înfricoşător; statura-i părea de uriaş din poveste, iapa letoniană se schimbase parcă într-un balaur ce vărsa foc pe nări, iar „Rupe-glugă” se întreise în mâinile viteazului. Kislar-Bak, un agă uriaş, se aruncă asupra lui şi căzu spintecat în două. În zadar cei mai tari luptători întind braţele, apărându-se cu suliţele; mor îndată ca loviţi de trăsnet, iar el calcă peste ei, intră unde-i îmbulzeala mai mare şi, de fiecare dată când izbeşte, vrăjmaşii cad ca spicele retezate de coasă, lăsând locul gol. Se aud strigăte de spaimă, gemete, trosnetul loviturilor, scrâşnetul fierului izbind căpăţânile şi sforăitul iepei necurate.
― Minune! Minune! strigă glasurile îngrozite.
În aceeaşi clipă năvala de fier a husarilor, cu Skrzetuski în frunte, se năpusti prin poarta deschisă de viteazul lituanian; pereţii pătratului crăpară cum crapă pereţii unei case care se dărâmă, şi iernicerii o luară la fugă în toate părţile.
Era şi timpul, fiindcă nohaii lui Subagazi se întorceau în luptă, lacomi de sânge ca nişte lupi, iar Chmielnicki, pe de altă parte, adunându-şi iarăşi białocerkwienii, venea în ajutorul ienicerilor; dar acum totul se învălmăşi. Cazacii, tătarii, sârbii turciţi şi ienicerii alergau în cea mai mare neorânduială şi spaimă spre şirurile de care, fără să mai încerce vreo împotrivire. Călărimea îi gonea, tăindu-i cum se taie. Cine nu pierise la început, pierea acum. Urmărirea era atât de îndârjită, încât steagurile întrecură rândurile din urmă ale fugarilor, braţele oştenilor amorţiseră de atâtea lovituri. Mulţimea lepădă armele, flamurile, chipiele şi până şi svitcile. Turbanele albe ale ienicerilor acoperiseră câmpul ca un linţoliu de zăpadă. Gărzile alese ale lui Chmielnicki, pedestrimea, călărimea, tunurile şi polcurile de tătari şi turci veniţi ca întărire alcătuiau o masă învălmăşită, care îşi pierduse cumpătul, înnebunită, orbită de groază. Sute întregi de oameni fugeau dinaintea unui călăreţ. Husarii îşi făcuseră datoria, răzbind pedestrimea şi pe tătari, iar acum dragonii şi steagurile uşoare se luau la întrecere, avându-i în frunte pe Wołodyjowski şi pe Kuszel, care lărgeau urgia dincolo de închipuirea omenească. O baltă de sânge acoperea înfricoşătorul câmp de bătălie, ţâşnind de sub loviturile puternice ale copitelor şi împroşcând armurile şi feţele cavalerilor.
Gloatele fugarilor putură să-şi tragă sufletul abia după ce ajunseră printre rândurile de case, când trâmbiţele chemară înapoi călărimea prinţului.
― Cavalerii se întorceau cu cântece şi strigăte de bucurie, numărând pe drum cu săbiile aburind în sânge trupurile vrăjmaşilor căzuţi. Dar cine putea să preţuiască dintr-o aruncătură de ochi mărimea prăpădului? Cine putea să-i numere pe toţi, când lângă şanţuri morţii zăceau claie peste grămadă cât un stat de om? Oştenilor mai că li se tăia răsuflarea de mirosul greu de sânge şi sudoare. Din fericire, dinspre iazuri bătea un vânt destul de puternic, care mâna mirasmele spre corturile vrăjmaşe.
Aşa de sfârşi cea dintâi întâlnire a „groaznicului” Jarema cu Chmielnicki.
Dar asediul nu se încheiase, fiindcă în vreme ce Wiśniowiecki respingea năvala îndreptată asupra aripii drepte a taberei, pe aripa stângă Burłaj era cât pe ce să cucerească întăriturile. Ocolind pe furiş târgul şi cetatea, în fruntea luptătorilor de dincolo de Nipru, ajunse la iazul dinspre răsărit şi lovi cu putere locul apărat de Firlej. Pedestrimea maghiară care se afla acolo nu putu să ţină piept atacului, deoarece în apropierea iazului săpăturile nu erau terminate; steagul o luă la sănătoasa cel dintâi, urmat în grabă de polcul întreg. Burłaj se repezi în întărituri, iar după el se năpustiră războinicii de peste Nipru, ca un puhoi nestăvilit. Strigătele de izbândă se auziră până la celălalt capăt al taberei! Cazacii, gonind în urma fugarilor maghiari, distruseră un polc de călărime, puseră mâna pe câteva tunuri şi ajunseră la cvartirul castelanului de Bełż, când pan Przyjemski veni în ajutor în fruntea câtorva steaguri de nemţi. Străpunse dintr-o lovitură pe stegar, apucă flamura şi se aruncă asupra duşmanului, iar nemţii se încleştară pe viaţă şi pe moarte cu cazacii. Se încinse o luptă înfricoşătoare, piept la piept, în care se măsurau, de o parte, înverşunarea şi numărul strivitor al polcurilor lui Burłaj, iar de cealaltă, experienţa luptătorilor încercaţi în Războiul de treizeci de ani. Burłaj se băga în zadar ca un mistreţ rănit unde era înghesuiala mai mare. Nici dispreţul de moarte cu care luptau cazacii, nici îndârjirea lor nu putură să oprească pe nemţii dezlănţuiţi, care, mergând ca un zid înainte, îi loviră atât de năprasnic, încât îi răzbiră îndată, împingându-i spre întărituri, îi decimară şi, după o luptă de o jumătate de ceas, îi aruncară dincolo de şanţuri. Pan Przyjemski, plin de sânge, îşi înfipse cel dintâi flamura pe valul de apărare neterminat.