Prin foc si sabie (32 page)

Porucinicul se făcu palid ca un cadavru.

― Nu se poate, repeta tot mai răguşit, nu se poate… Republica.

O nouă privelişte îi atrage luarea-aminte. În piaţă intră seimenii lui Krzeczowski cu braţele pline de steaguri. Ajung la mijloc şi le aruncă pe jos.

Din nefericire sunt flamuri polone.

Bubuitul tunurilor slăbeşte, în depărtare se aude duruitul carelor care se apropie. Înainte se află o teleagă căzăcească înaltă, după care se rânduiesc celelalte, toate înconjurate de cazacii curenului Paszkow, care poartă căciuli cu fundul galben; trec pe lângă casa în care se află porucinicul. Orbit de strălucirea focului, Skrzetuski îşi apără ochii cu mâna şi priveşte la prinşii care stăteau în prima teleagă.

Deodată se retrase, începu să bată aerul cu mâinile, ca un om nimerit în piept de o săgeată, iar din gură i se smulse un strigăt înfricoşător, neomenesc:

― Iisuse, Marie! Sunt hatmanii.

Şi căzu în braţele lui Zachar, ochii i se înceţoşară, iar faţa îi înţepeni şi se întări ca la morţi.

Puţin mai târziu în piaţa târgului Korsuń intrau trei călăreţi, urmaţi de polcuri nenumărate. Cel din mijloc, înveşmântat în roşu, călărea pe un cal alb şi, sprijinindu-şi mâna cu buzduganul aurit în şold, privea mândru ca un rege.

Era Chmielnicki. De amândouă părţile îl însoţeau Tuhai-bei şi Krzeczowski.

Republica zăcea în pulbere şi sânge la picioarele cazacului.

CAPITOLUL XVI

S
E
SCURSER
Ă
CÂTEVA
ZILE
. Oamenii credeau că bolta cerească se prăbuşise dintr-odată asupra Republicii. Apele Galbene, Korsuń, înfrângerea oştilor Coroanei, până atunci întotdeauna biruitoare în luptele cu cazacii, prinderea hatmanilor, pojarul pustiitor care cuprinsese toată Ucraina, măceluri şi omoruri nemaipomenite de când lumea – toate acestea se prăvăliseră atât de repede asupră-le, încât oamenii nu voiau să creadă că împotriva unei ţări se pot abate deodată atâtea nenorociri. Mulţi nu crezură într-adevăr, unii încremeniră de spaimă, alţii îşi pierdură minţile, iar câţiva prevestiră venirea lui Antihrist şi apropierea Judecăţii de Apoi. Toate legăturile dintre oameni şi dintre familii se întrerupseră, încetă orice putere a legilor, deosebirile dintre oameni pieriră. Iadul dezlegă din lanţuri toate ororile şi le dădu drumul în lume să năpădească pământul; omorul, tâlhăria, călcarea credinţei, sălbăticia, violenţa, jaful şi nebunia înlocuiră munca, cinstea, credinţa şi conştiinţa. Se părea că de acum încolo omenirea are să trăiască numai cu răul, nu cu binele; inimile şi minţile se schimbaseră, socotind drept sfânt ceea ce înainte era mişelie, şi mişelie ceea ce înainte era sfânt. Soarele nu mai lumina pământul acoperit de fumul pârjolului, iar noaptea, în locul stelelor şi al Lunii, străluceau vâlvătăile pojarului. Flăcările mistuiau târguri, sate, biserici, acareturi şi păduri. Oamenii încetaseră să mai vorbească, gemeau şi urlau ca nişte câini. Viaţa nu mai avea nici un preţ. Mii de oameni piereau fără să se ştie nimic, fără să lase vreo urmă. Din toate aceste nenorociri, omoruri, gemete, fum şi pojaruri se înălţa tot mai sus un singur om, creştea înspăimântător şi mai că întuneca lumina zilei, aruncându-şi umbra de la o mare la alta.

Acest om era Bohdan Chmielnicki.

Două sute de mii de oameni înarmaţi şi îmbătaţi de victorii stăteau gata să-i îndeplinească poruncile. Gloata se răscula pretutindeni; în toate târgurile cazacii veneau alături de el. De la Prypeć până la marginile pustiei, toată Ucraina era în flăcări. Răzvrătirea se întinsese în ţinuturile rusine, în Wołynia şi Bracław, în Kiev şi Czernihów. Puterea hatmanului creştea pe zi ce trecea. Republica nu se pomenise să fi ridicat nici împotriva celui mai înfricoşător duşman măcar jumătate din forţele de care dispunea el. Nici chiar împăratul Prusiei nu avea atâţia oşteni gata de luptă. Uraganul întrecuse toate aşteptările. La început hatmanul însuşi nu-şi dădea seama de propria putere şi nu înţelegea cum de se înălţase atât de mult. Se ascundea încă înapoia dreptăţii, a legii şi a credinţei faţă de Republică, pentru că nu ştia că este în stare să calce în picioare aceste vorbe goale. Odată cu înmulţirea oştilor creştea în el un egoism nemăsurat, inconştient, care nu-şi mai afla pereche în istorie. Răul şi binele, crima şi virtutea, raptul şi dreptatea se contopeau în sufletul lui Chmielnicki cu nedreptatea şi folosul propriu. Pentru el era cinstit cel ce se afla alături de el: cine se ridica împotrivă-i era un ucigaş. Era în stare să se plângă şi împotriva soarelui, socotind o nedreptate faţă de el, dacă n-ar fi luminat atunci când el avea nevoie. Măsura oamenii, întâmplările şi lumea întreagă numai cu fiinţa lui. Dar, cu toată viclenia şi făţărnicia hatmanului, în judecata lui era şi o bună-credinţă cumplită. Din felul lui de a gândi izvorau toate nelegiuirile, dar şi faptele bune: căci, dacă nu cunoştea nici o măsură în cruzimea cu care-şi chinuia vrăjmaşii, se pricepea să se arate recunoscător pentru toate serviciile care i se făceau, fie şi fără voie.

Numai când era ameţit de băutură, uita de toate binefacerile şi, mugind dezlănţuit, cu buzele pline de spumă, împărţea porunci, de care îi părea rău mai târziu. Şi, pe măsură ce izbânzile se înmulţeau, se îmbăta din ce în ce mai des, pentru că îl cuprindea o nelinişte tot mai mare. Se părea că biruinţele îl conduceau spre înălţimi pe care nu voia să le urce. Puterea lui îi înfricoşa pe ceilalţi, dar şi pe el însuşi. Luându-l cu sine, puhoiul uriaş al răscoalei îl ducea neînduplecat cu iuţeala fulgerului, dar încotro? Cum aveau să se sfârşească toate acestea? Aţâţând răzvrătirea în numele nedreptăţilor sale, acest conducător al cazacilor putea să se aştepte ca după primele succese sau înfrângeri să înceapă negocierile, să i se ofere iertarea, mulţumirea şi răsplata pentru nedreptăţile şi pagubele suferite. El cunoştea bine Republica, răbdarea ei nesfârşită ca marea, mila ei fără margini şi măsură, care nu izvorau numai din slăbiciune, pentru că lui Nalewajko îi oferise iertarea când era împresurat şi fără nădejde de scăpare. Acum însă, după victoria de la Apele Galbene, după înfrângerea hatmanilor şi după aprinderea războiului civil în toate ţinuturile de miazăzi, lucrurile ajunseseră prea departe, întâmplările întrecuseră toate aşteptările – acum lupta avea să se desfăşoare pe viaţă şi pe moarte.

De partea cui avea să fie victoria?

Chmielnicki întreba pe ghicitori, se sfătuia cu stelele şi îşi încorda privirile în viitor, dar nu vedea înainte decât bezna nepătrunsă. Iată de ce câteodată o nelinişte grozavă îi ridica părul măciucă în cap şi se simţea cuprins de o deznădejde înviorată. Ce va fi, ce va fi? Având privirea mai ageră decât ceilalţi, Chmielnicki înţelegea mai bine decât mulţi alţii că Republica nu-şi cunoaşte şi nu ştie să-şi folosească toate forţele, dar este o putere uriaşă. Dacă vreun om ar fi luat în mână vreodată această putere, cine i s-ar mai fi împotrivit? Şi cine putea să ghicească dacă primejdia înfricoşătoare sau apropierea prăpastiei şi a pierzaniei nu avea să înăbuşe tulburările, discordia dinăuntru, interesele personale, zavistiile magnaţilor, certurile, flecăreala din Seim, samavolnicia şleahtei şi slăbiciunea regelui. Cinci sute de mii de şleahtici ar fi pornit la luptă şi l-ar fi strivit pe Chmielnicki chiar dacă l-ar fi ajutat nu numai hanul de la Crîm, ci chiar sultanul turcilor.

De puterea adormită a Republicii, în afară de Chmielnicki, ştia şi răposatul rege Władysław care se străduise toată viaţa să înceapă războiul cu cel mai puternic vrăjmaş de pe lume, pentru că numai în acest chip putea să ia naştere această putere. În virtutea acestei convingeri, regele nu şovăise să arunce scânteia în pulberea căzăcească. Să fi fost oare predestinarea cazacilor de a ridica acest puhoi în care să se înece în cele din urmă?

Chmielnicki mai înţelegea că apărarea Republicii era nemărginită cu toată slăbiciunea ei. Aşa cum era, neorganizată şi rău alcătuită, dezbinată şi nesupusă, se izbiseră de ea cele mai puternice armii turceşti şi se sfărâmaseră, ca de o stâncă. Aşa se întâmplase la Hotin, unde fusese de faţă. Chiar în clipele de slăbiciune această Republică îşi înfigea flamurile pe întăriturile capitalelor străine. Cum se va apăra atunci când, adusă la disperare, va trebui să învingă sau să moară?

Aşadar, fiecare izbândă a lui Chmielnicki însemna pentru el o nouă primejdie, pentru că se apropia clipa când leul aţipit avea să se trezească, făcând cu neputinţă orice negocieri. În fiecare victorie se afla o înfrângere viitoare, în fiecare bucurie o amărăciune. Asupra furtunii cazacilor avea să se năpustească uraganul Republicii. Lui Chmielnicki i se părea că îi aude bubuitul îndepărtat, surd.

Din Wielkopolska şi din ţinuturile prusiene, din Mazowsze, Małopolska şi din Lituania soseau o mulţime de luptători care aveau trebuinţă doar de o căpetenie.

Chmielnicki luase prinşi pe hatmani, dar până şi acest noroc părea să fie o capcană a sorţii. Cei doi hatmani erau războinici cu experienţă, dar nici unul dintre ei nu era omul potrivit pentru această clipă de groază, înfricoşare şi nenorociri.

Un singur om putea să fie căpetenie în asemenea împrejurări.

Acest om era prinţul Jeremi Wiśniowiecki, Tocmai pentru că hatmanii se aflau în robie, alegerea avea să cadă fără îndoială asupra prinţului. Chmielnicki, ca şi ceilalţi, nu se mai îndoia de acest lucru.

În acest timp, la Korsuń, unde hatmanul zaporojenilor se oprise după bătălie pentru odihnă, veneau veşti că dincolo de Nipru, înspăimântătorul prinţ plecase de la Łubnie, înăbuşind, în sânge răzvrătirea; după trecerea lui piereau satele, sloboziile, aşezările izolate şi târgurile, în locul lor ridicându-se ţepile însângerate şi spânzurătorile. Spaima îndoia şi întreia numărul oştilor sale. Se zvonea că aduce cu sine cincisprezece mii de războinici aleşi dintre cei mai buni pe care îi avea Republica.

În tabăra cazacă era aşteptat să vină dintr-o clipă în alta. Nu mult după bătălia de la Kruta Bałka, printre cazaci răsună strigătul: „Vine Jarema!”, semănând groaza în rândul gloatelor care începură să fugă orbeşte. Această întâmplare îl puse pe gânduri pe Chmielnicki.

Acum avea de ales: să se îndrepte cu toate forţele asupra prinţului şi să-l caute în ţinuturile de dincolo de Nipru, sau să pornească în adâncul Republicii, lăsând o parte din oştire pentru cucerirea fortăreţelor din Ucraina.

Campania asupra prinţului era primejdioasă. Având de-a face cu o căpetenie atât de vestită, Chmielnicki, cu toată precumpănirea forţelor sale, putea să fie înfrânt într-o luptă hotărâtoare, şi atunci ar fi pierdut totul dintr-odată. Gloata, care alcătuia cea mai mare parte, făcuse dovada că o rupe la fugă numai la auzul numelui lui Jarema. Era nevoie de multă vreme ca s-o schimbe într-o oaste care să poată înfrunta regimentele prinţului.

Pe de altă parte, era cu putinţă ca prinţul să nu pornească o bătălie hotărâtoare, preferând să se apere în fortăreţe şi să ducă un război de hărţuială, care avea să dureze luni întregi, dacă nu ani, timp în care Republica va strânge alte oşti care vor porni în ajutorul prinţului.

Chmielnicki hotărî, de aceea, să-l lase pe Wiśniowiecki dincolo de Nipru, iar el să se întărească în Ucraina, să-şi întocmească temeinic polcurile şi apoi să pornească asupra Republicii, silind-o să negocieze cu el. Socotea că înăbuşirea răscoalei dincolo de Nipru va antrena pentru multă vreme toate forţele prinţului, iar el nu avea câmp liber. Pentru aţâţarea răzmeriţei dincolo de Nipru, îşi făgăduia să trimită cete de oşteni care să-i ajute pe răzvrătiţi.

Credea apoi că va putea să-l înşele pe prinţ prin negocieri şi să-l întârzie, aşteptând să i se fărâmiţeze oastea. În acest scop îşi aduse aminte de Skrzetuski.

Câteva zile după Kruta Bałka, în ziua când mulţimea înspăimântată o luase la goană, porunci să-l cheme la el pe Skrzetuski.

Îl primi în casa stărostiei, fiind de faţă numai Krzeczowski, pe care Skrzetuski îl cunoştea de mult, şi, întâmpinându-l cu bunăvoinţă, deşi nu fără mândria potrivită rangului de acum, îi spuse:

― Porucinice Skrzetuski, pentru binefacerea pe care mi-ai făcut-o, te-am răscumpărat de la Tuhai-bei şi ţi-am făgăduit libertatea. A venit ceasul să mă ţin de cuvânt. Îţi voi da un buzdugan de polcovnic
{111}
, ca să poţi trece dacă întâlneşti niscaiva oşteni sau străjile care păzesc gloatele. Poţi să te întorci la prinţul tău.

Skrzetuski tăcea. Nici un zâmbet de bucurie nu-i înflori pe faţă.

― Poţi să pleci? Pari cam bolnav.

Într-adevăr, Skrzetuski arăta ca o umbră. Rănile şi întâmplările din urmă îl prăbuşiseră pe acest flăcău vânjos, a cărui înfăţişare de acum făcea să se creadă că nu va mai ajunge ziua de mâine. Obrazul îi îngălbenise, iar barba neagră, neîngrijită de mult, îi adâncea slăbiciunea feţei. Ajunsese aşa din pricina zbuciumului lăuntric. Era aproape să dea ortul popii de atâtea supărări. Târât după tabăra cazacilor, fusese martorul tuturor întâmplărilor de la plecarea din Sici. Văzuse ruşinea şi înfrângerea Republicii, hatmanii luaţi în robie; văzuse biruinţele cazacilor, piramidele înălţate din capetele retezate ale oştenilor, şleahtici spânzuraţi de coaste, femei cu sânii tăiaţi, ruşinarea fetelor, văzuse deznădejdea curajului, dar şi josnicia spaimei – văzuse totul, îndurase totul; un gând i se înfipse ca un cuţit în cap şi în inimă, făcându-l să sufere cumplit; el era mijlocitorul călăului, pentru că el, nu altcineva, îl scăpase pe Chmielnicki de ştreang. Dar putea oare un viteaz cu suflet de creştin să ştie că ajutorul arătat aproapelui avea să dea asemenea roade? Durerea lui era neţărmurită.

Iar când se întreba ce face Helena şi se gândea ce putea să i se întâmple dacă soarta rea ar fi oprit-o la Rozłogi, îşi înălţa mâinile spre cer şi striga cu un glas în care tremurau disperarea fără margini şi ameninţarea: „Doamne, ia-mi sufletul meu, că eu am pătimit aici mai mult decât am meritat!” Apoi îşi dădea seama că huleşte, cădea cu faţa la pământ şi cerea ajutor, iertare şi îndurare pentru Republică şi pentru acea porumbiţă nevinovată care poate cerşea în zadar ajutorul lui Dumnezeu şi al lui. Într-un cuvânt, suferise atâta, că nu se mai bucura de libertatea căpătată, iar acest hatman al zaporojenilor, acest învingător, care voia să fie darnic, arătându-i bunăvoinţa lui, pur şi simplu nu-l mai impresiona. Chmielnicki înţelese şi se încruntă, zicând:

― Grăbeşte-te să te foloseşti de bunăvoinţa mea, ca să nu mă răzgândesc; numai cinstea mea şi încrederea în treaba pentru care m-am ridicat mă fac atât de nesocotit, ca să sporesc numărul vrăjmaşilor, pentru că ştiu prea bine că vei lupta împotriva mea.