Authors: Henryk Sienkiewicz
― Atacă husarii! strigă Skrzetuski.
Se aplecară în şa şi porniră înainte; îndată după ei se mişcară steagurile de dragoni şi toată linia de bătaie.
Izbitura husarilor fu năprasnică. În primul avânt nimeriră asupra a trei curene, două din Steblew şi unul din Mirhorod – şi le împrăştiară cât ai clipi din ochi. La urechile lui Skrzetuski ajungea un urlet prelung. Cai şi oameni, prăbuşiţi sub greutatea uriaşă a călăreţilor de fier, cădeau ca un lan de grâu sub şuierul furtunii. Împotrivirea fu atât de scurtă, încât lui Skrzetuski i se păru că un balaur uriaş înghiţise dintr-odată cele trei polcuri căzăceşti. Erau cei mai înverşunaţi oşteni de la Sici. Caii, înspăimântaţi de fâlfâitul aripilor de pe umerii husarilor, începură să răspândească panica în rândurile zaporojenilor. Polcurile din Irklejew, Kalne Bołota, Minsk, Szkuryń şi Titorow se învălmăşiră cu totul şi, împinse de mulţimea fugarilor, începură să se retragă în dezordine. Dragonii îi ajunseră pe husari şi începură împreună secerişul sângeros. Curenul din Wasiuryn, după o împotrivire scurtă, dar înverşunată, dădu bir cu fugiţii gonind într-o neorânduială sălbatică până la şanţurile de apărare ale cazacilor. Mijlocul forţelor lui Chmielnicki se clătina tot mai puternic şi, bătut, împrăştiat în pâlcuri învălmăşite, ciopârţit de polonezi, împins de năvala de fier, nu mai găsea timp să se oprească şi să se rânduiască pentru luptă.
― Ăştia sunt diavoli, nu lehi! strigă bătrânul Zachar.
Skrzetuski parcă era cu minţile rătăcite. Bolnav fiind, nu putea să se stăpânească, plângea şi râdea în acelaşi timp, iar uneori striga cuvinte de poruncă, de parcă el însuşi ar fi călăuzit steagul. Zachar îl ţinea de poalele mantiei şi trebui să cheme şi pe alţii să-l ajute.
Bătălia se apropiase de mult de tabăra cazacă, încât mai că se puteau recunoaşte feţele luptătorilor. Tunurile trăgeau din şanţuri, dar ghiulele căzăceşti doborau laolaltă prieteni şi duşmani, mărind învălmăşeala.
Husarii întâlniră curenul din Paszkow, care alcătuia paza hatmanului şi în mijlocul căruia se afla însuşi Chmielnicki. Deodată un vaier cumplit răsună în rândurile zaporojene: marea flamură zmeurie se clătinase şi căzuse.
În clipa aceea porni la luptă Krzeczowski în fruntea celor cinci mii de seimeni ai săi. Călare pe un şarg uriaş, gonea în primele rânduri, fără căciulă, cu sabia ridicată deasupra capului, adunându-i pe cazacii împrăştiaţi care, văzând că le vine ajutor, se întorceau la atac, chiar fără ordine. Bătălia se încingea iarăşi la mijlocul liniei.
Norocul nu se arătă de partea lui Chmielnicki nici pe cele două aripi. Tătarii, respinşi în două rânduri de steagurile moldovene şi de seimenii lui Potocki, îşi pierduseră pofta de bătaie. Sub Tuhai-bei fură ucişi doi cai. Izbânda înclina hotărât de partea tânărului Potocki.
Cu toate acestea lupta se sfârşi repede. Ploaia, care de la o vreme începuse să se înteţească, se porni în curând în aşa chip, că printre rafalele de picături nu se mai desluşea nimic. Nu pâraie, ci puhoaie de apă năboiau pe pământ prin stăvilarele deschise ale cerului. Stepa se schimbase într-o baltă fără sfârşit. Se făcuse atât de întuneric, că la câţiva paşi nu se mai vedea om cu om. Zgomotul ploii acoperea poruncile. Muschetele şi sâneţele ude tăcură. Cerul punea capăt măcelului.
Chmielnicki, leoarcă de apă, se întoarse mânios în tabără. Nu spuse nimănui nici o vorbă. Îi întinseră un cortuleţ din piele de cămilă sub care se adăposti şi stătu singur, rumegându-şi gândurile amare.
Îl cuprindea deznădejdea. Abia acum înţelegea ce treabă începuse. Era bătut, respins, aproape înfrânt într-o luptă cu oşti atât de puţine, încât putea să le socotească pe drept cuvânt ca pe nişte steaguri de cercetaşi. Când începuse războiul, cunoştea cât este de mare puterea de apărare a Republicii şi o avusese în vedere, dar se înşelase în socoteli. Cel puţin aşa credea acum; îşi luă în mâini capul ras, dorind să şi-l spargă de primul tun întâlnit în cale. Ce avea să se întâmple, când va veni vremea să se înfrunte cu hatmanii şi cu întreaga Republică?
Gândurile îi fură întrerupte de intrarea lui Tuhai-bei.
Ochii tătarului fulgerau de turbare, faţa îi era palidă şi dinţii îi străluceau de după buzele neacoperite de mustăţi.
― Unde-i prada? Unde sunt prinşii? Unde sunt capetele căpeteniilor? Unde-i izbânda? întrebă cu glasul răguşit.
Chmielnicki sări în picioare.
― Acolo! răspunse tunător, arătând spre tabăra Coroanei.
― Du-te acolo! mugi Tuhai-bei. Că dacă nu te duci, te duc eu legat Ia Crîm!
― Mă duc! spuse Chmielnicki. Astăzi încă! Am să iau pradă şi prinşi, iar tu ai să dai seamă hanului, pentru că pradă vrei, dar de luptă te fereşti!
― Câine! urlă Tuhai-bei. Tu duci la pierzanie oastea hanului!
Şi o clipă statură faţă în faţă, sforăind pe nări ca doi mistreţi. Chmielnicki îşi reveni cel dintâi.
― Tuhai-bei, linişteşte-te! îi spuse. Ploaia a întrerupt bătălia, tocmai când Krzeczowski îi frânsese pe dragoni. Eu îi cunosc. Mâine se vor bate cu mai puţină furie. Stepa o să se desfunde de-a binelea. Husarii vor ceda. Mâine toţi vor fi ai noştri.
― Ai spus! strecură Tuhai-bei.
― Şi am să mă ţin de cuvânt. Tuhai-bei, prietene, hanul mi te-a trimis într-ajutor, nu ca să-mi faci necazuri.
― Ai făgăduit izbândă, nu înfrângeri.
― Au fost luaţi câţiva prinşi dintre dragoni, pe care ţi-i dau ţie.
― Dă-mi-i. O să poruncesc să fie traşi în ţeapă.
― Să nu faci una ca asta. Dă-le drumul. Sunt ucraineni din steagul lui Balaban, îi trimitem să-i câştige pe dragoni de partea noastră. Se va întâmpla ca şi cu Krzeczowski.
Tuhai-bei se mai îmbună; se uită la Chmielnicki şi mormăi:
― Şarpe…
― Viclenia e tot atât de bună ca şi bărbăţia. Dacă-i convingem pe dragoni să trădeze, picior de polon nu va scăpa din tabără. Pricepi?
― Pe Potocki îl iau eu.
― Ţi-l dau; şi pe Czarniecki.
― Acum dă-mi horilcă, e frig!
― Fie.
În clipa aceea intră Krzeczowski. Polcovnicul era posomorât ca noaptea. După bătălia de astăzi rangurile de staroste şi de castelan, cetăţile şi bogăţiile râvnite se mai întrezăreau doar ca prin ceaţă. Mâine puteau să piară cu totul, iar în locul lor să se ivească din ceaţă juvăţul sau spânzurătoarea. Dacă prin căsăpirea lefegiilor nemţi ai hatmanului, polcovnicul nu şi-ar fi distrus orice putinţă de întoarcere, mai mult ca sigur că acum s-ar fi gândit să-l vândă şi pe Chmielnicki şi să treacă cu seimenii în tabăra lui Potocki.
Nu mai era cu putinţă.
Se aşezară toţi trei în jurul unui urcior cu horilcă şi începură să bea în tăcere. Treptat vuietul ploii se potolea. Se însera.
Skrzetuski, secătuit de bucurie, slăbit şi palid, zăcea nemişcat în teleagă. Zachar, care îl îndrăgise, porunci cazacilor să aşeze şi deasupra lui un mic acoperiş din postav gros. Porucinicul asculta zuruitul mohorât al picăturilor de ploaie cu sufletul plin de lumină şi mângâiere. Husarii lui arătaseră ce ştiu, Republica în apărare fusese pe măsura măreţiei sale; întâiul avânt al furtunii cazace se sfărâmase în vârfurile suliţelor oştenilor Coroanei. Şi mai erau şi hatmanii, mai era şi prinţul Jeremi, şi alţi magnaţi, mai erau atâţia şleahtici, atâta putere, iar deasupra tuturor se afla regele –
primus inter pares
{109}
.
Mândria umflă pieptul lui Skrzetuski, ca şi când toată această putere era în el.
Pentru prima dată de când îşi pierduse libertatea la Sici, simţea un fel de milă pentru cazaci: „Sunt vinovaţi, dar şi orbi, dacă vor să încerce marea cu degetul, gândea. Sunt vinovaţi, dar şi nefericiţi, dacă s-au lăsat ademeniţi de un singur om care-i duce la pierzanie”.
Apoi gândurile îi porniră mai departe. Va veni pacea, şi atunci fiecare va avea dreptul să se gândească la fericirea lui. Amintirile şi gândurile se opriră la Rozłogi. Acolo, aproape de bârlogul leului, trebuia să fie o linişte netulburată. Răzvrătirea n-o să izbucnească niciodată şi – chiar dacă ar izbucni – Helena era fără îndoială la Łubnie.
Deodată bubuitul tunurilor îi rupse firele de aur ale gândurilor.
După ce se îmbătase, Chmielnicki îşi trimitea iar polcurile la atac.
Dar totul se sfârşi cu sfada tunurilor. Krzeczowski izbuti să-l domolească pe hatman.
A doua zi era duminică. Toată ziua se scurse în linişte, fără o împuşcătură. Taberele stăteau faţă în faţă, asemenea unor oştiri aliate.
Skrzetuski punea această linişte pe seama descurajării cazacilor. Din păcate, nu ştia că Chmielnicki, „privind înainte cu ochii mulţi ai minţii sale”, se străduia în acest răstimp să atragă de partea lui pe dragonii lui Balaban.
Luni, bătălia se încinse odată cu ivirea zorilor. Skrzetuski o privea ca şi mai înainte cu faţa veselă, plină de zâmbet. Steagurile Coroanei se rânduiră iarăşi în faţa valului de apărare; de astă dată nu mai plecară la atac, respingând vrăjmaşul de pe loc. Stepa se înmuiase nu numai la suprafaţă, ca în prima zi de luptă, ci şi mai adânc. Călărimea grea mai că nu se putea mişca, ceea ce lăsa dintr-odată cumpăna în partea polcurilor uşoare ale cazacilor şi ale tătarilor. Zâmbetul pierea cu încetul de pe buzele lui Skrzetuski. Lângă întăriturile polone năvala atacatorilor acoperea aproape în întregime linia îngustă a steagurilor Coroanei. Se părea că din clipă în clipă lanţul avea să fie străpuns şi va începe atacul asupra şanţurilor. Skrzetuski nu mai vedea nici pe jumătate din înflăcărarea şi dorinţa de luptă, cu care luptaseră steagurile în prima zi. Astăzi se apărau cu înverşunare, dar nu mai porneau cei dintâi, nu mai călcau în picioare curenele, nu mai măturau câmpul dinaintea lor ca un uragan. Pământul desfundat al stepei zădărnicea orice avânt şi ţintuia călărimea grea lângă şanţuri. Puterea ei stătea în iuţeala de atac care hotăra victoria, iar acum rămăsese pironită. În schimb Chmielnicki arunca în luptă tot mai multe polcuri. El însuşi se afla peste tot. Conducea fiecare curen la atac, retrăgându-se abia când ajungea aproape sub săbiile neprietenilor. Înflăcărarea lui îi cuprindea treptat şi pe zaporojenii care, deşi cădeau în număr mare, se luau la întrecere spre şanţuri, îmbărbătându-se şi urlând. Se izbeau de zidul piepturilor de fier, de vârfurile suliţelor şi sfărâmaţi, decimaţi, se întorceau iar la atac. Sub această apăsare, steagurile începură să şovăie, să se încovoaie, pe alocuri să se retragă, ca un luptător care, prins în braţele de fier ale potrivnicului, aci slăbeşte, aci se încordează şi se smuceşte.
Înainte de amiază aproape toate pâlcurile zaporojene se aflau în focul bătăliei. Încăierarea era atât de înverşunată, încât între cele două şiruri de luptători crescuse parcă un nou val de apărare din trupurile cailor şi ale oamenilor.
În tabăra cazacilor se întorceau mereu cete de războinici răniţi, însângeraţi, acoperiţi de noroi, înfierbântaţi, prăbuşindu-se de osteneală. Dar se întorceau cu cântecul pe buze. Feţele lor împrăştiau fierbinţeala bătăliei şi siguranţa victoriei. Chiar pierzându-şi cunoştinţa, strigau încă o dată: „La moarte!” Cei rămaşi pentru paza taberei ardeau de nerăbdare să plece la luptă.
Skrzetuski se posomorî. Steagurile polone începeau să se retragă în întărituri. Nu mai puteau să ţină piept, iar în întoarcerea lor se vedea o grabă încordată. La această privelişte douăzeci şi ceva de mii de guri urlară de bucurie. Înflăcărarea năvalei se îndoi. Zaporojenii ajunseseră în spatele seimenilor lui Potocki, care acopereau retragerea.
Dar tunurile şi grindina plumbilor de muschete îi întoarseră din drum. Bătălia încetă pentru o clipă. În tabăra polonă răsună trâmbiţa parlamentară.
Chmielnicki nu mai dorea să stea de vorbă. Douăsprezece curene descălecară pentru a începe alături de pedestrime şi de tătari atacul asupra întăriturilor.
Krzeczowski avea să le sară în ajutor cu trei mii de pedestraşi în clipa hotărâtoare. Toate tobele, chimvalele şi trâmbiţele se auziră deodată acoperind strigătele şi salvele muschetelor.
Skrzetuski privea tremurând la şiragurile adânci ale neîntrecutei pedestrimi zaporojene, care alerga spre şanţuri, împresurându-le într-un cerc tot mai strâns. Şuviţe prelungi de fum alb izbucneau spre ea din şanţuri, ca şi când un piept uriaş voia să sufle aceste lăcuste, care se îmbulzeau neînduplecate din toate părţile. Ghiulelele tunurilor arau brazde lungi, pocnetele sâneţelor deveneau tot mai repezi. Bubuiturile nu încetau nici o clipă, furnicarul omenesc se împuţina văzând cu ochii, pe alocuri se învârtejea spasmodic, ca un şarpe uriaş rănit, dar mergea înainte. Mai au puţin şi ajung, sunt lângă şanţuri, fumurile: nu mai pot să-i împiedice! Skrzetuski închise ochii.
Întrebări repezi ca nişte fulgere îi treceau prin minte: când va deschide ochii, va mai vedea oare flamurile polone pe valul de apărare? Da sau nu? Larma creştea întruna, când deodată se auziră strigăte neobişnuite. Se întâmplase ceva? Ţipetele vin din mijlocul taberei. Ce-i asta? Ce s-a petrecut?
― Dumnezeule atotputernic!
Acest strigăt se smulse de
pe buzele lui Skrzetuski când, deschizând ochii, în locul marii flamuri aurii a Coroanei, zări steagul zmeuriu cu Arhanghelul.
Tabăra era cucerită.
Porucinicul află de la Zachar abia seara cum se desfăşurase năvala. Nu degeaba îl numise Tuhai-bei pe Chmielnicki şarpe, pentru că atunci când apărarea era mai îndârjită, cumpăraţi de el, dragonii lui Balaban trecuseră de partea cazacilor şi, aruncându-se din spate asupra steagurilor proprii, ajutaseră la nimicirea lor.
Tot atunci văzu şi prinşii, fiind de faţă la moartea tânărului Potocki care, cu gâtul străpuns de o săgeată, mai trăi doar câteva ceasuri după bătălie dându-şi sufletul în braţele lui Stefan Czarniecki… „Spuneţi tatălui…, şopti în ultima clipă tânărul castelan, spuneţi tatălui meu că am… ca un viteaz…” Şi nu mai putu să adauge nimic. Sufletul îi părăsi trupul, zburând spre cer. Multă vreme după aceea, Skrzetuski îşi aminti faţa palidă şi ochii albaştri ridicaţi spre Dumnezeu în clipa de pe urmă. Czarniecki se legă prin jurământ lângă trupul care se răcea că, dacă Dumnezeu îl va ajuta să-şi recapete libertatea, va spăla în sânge moartea prietenului şi ruşinea înfrângerii. Nici o lacrimă nu se scurse pe obrazu-i aspru, fiindcă era un oştean de fier, prea cunoscut prin faptele curajului său, un om pe care nu-l încovoia nici o nenorocire. Avea să-şi ţină jurământul. Acum însă, în loc să se lase în seama deznădejdii, îl îmbărbăta pe Skrzetuski care suferea îngrozitor de pe urma înfrângerii şi a ruşinii Republicii. „Republica n-a suferit numai o înfrângere, spunea Czarniecki, dar are o forţă nesecată. N-a îngenuncheat-o până acum nici o putere, n-o vor îngenunchea nici răsculaţii, pe care însuşi Dumnezeu îi va pedepsi pentru că se ridică împotriva stăpânilor lor, împotriva vrerii sale
{110}
. Cât priveşte înfrângerea de acum, e adevărat că e jalnică, dar cine a fost învins? Hatmanii? Oştile Coroanei? Nu! După trădarea şi despărţirea lui Krzeczowski, oştenii pe care-i conducea Potocki erau atât de puţini, încât nu puteau fi socotiţi decât ca un pâlc de cercetare. Fără îndoială că răzmeriţa se va întinde peste toată Ucraina, căci ţăranii sunt mândri şi dedaţi cu luptele, dar asemenea răscoale au mai fost. Vor fi înăbuşite de hatmani şi de prinţul Jeremi, ale căror forţe au stat nemişcate până acum; cu cât izbucnirea va fi mai puternică, cu atât, odată înăbuşită, liniştea se va înstăpâni mai multă vreme, poate chiar pentru totdeauna. Acela care poate să presupună că o căpetenie de cazaci în cârdăşie cu un mârzac tătărăsc ar putea într-adevăr să ameninţe un popor puternic, acela, zic, e un om cu suflet mic şi cu credinţa slabă. Ar fi vai şi amar de Republică, dacă o răzvrătire obişnuită ar fi în stare să-i hotărască soarta şi fiinţa. În fapt, am pornit cu dispreţ această campanie, încheie Czarniecki, dar chiar dacă oastea noastră firavă a fost sfărâmată, socotesc că hatmanii ar putea să stingă această răscoală cu vergile, nu cu paloşul şi flintele.”