Prin foc si sabie (28 page)

„Nu! Trebuie să împart laurii cu bătrânul Barabasz şi cu Grodzicki!” Krzeczowski se posomorî, dar se însenină curând. Buşteanul de Barabasz aştepta din zi în zi să coboare în mormânt, iar Grodzicki nu-şi doreşte decât să stea la Kudak şi să-i sperie din când în când pe tătari cu tunurile; mai rămâne unul singur, Krzeczowski.

De-ar putea să primească rangul de hatman al Ucrainei!

Stelele licăreau pe cer, iar polcovnicul i se părea că sunt pietrele scumpe cu care avea să fie împodobit buzduganul său; vântul fâşâia printre trestii, iar lui i se părea că fluieră tuiul de hatman.

Tunurile Kudakului bubuiau întruna.

„Chmielnicki o să-şi piardă capul sub paloş, gândea mai departe polcovnicul, dar e vina lui! Putea să fie altfel! Dacă ar fi pornit dintr-odată asupra Ucrainei!… Putea să fie altfel! Acolo totul se frământă şi clocoteşte, pulberea aşteaptă numai o scânteie. Republica este puternică, dar n-are forţe destule în Ucraina, iar regele e bătrân şi bolnav!”

O singură bătălie câştigată de zaporojeni ar fi avut urmări nebănuite…

Krzeczowski îşi ascunse faţa în palme şi stătea nemişcat; stelele coborau din ce în ce mai jos şi se stingeau în stepă. Prepeliţele ascunse prin ierburi începură să se cheme una pe alta. În curând aveau să se reverse zorile.

În cele din urmă, gândurile polcovnicului se înlănţuiră într-un plan hotărât. Mâine se va năpusti asupra lui Chmielnicki şi-l va nimici. Peste cadavrul lui va ajunge la bogăţie şi ranguri, va deveni unealta de pedeapsă în mâna Republicii, apărătorul ei, iar în viitor demnitarul ei şi senatorul ei. După victoria asupra zaporojenilor şi a tătarilor nu i se va refuza nimic.

Şi cu toate astea – nu i s-a dat stărostia Lityńului.

La această aducere-aminte Krzeczowski strânse pumnii. Nu i se dăduse stărostia, cu toată înrâurirea puternică a proteguitorilor săi, Potocki, cu toate meritele ostăşeşti, numai pentru că era un
homo novus,
în timp ce potrivnicul său se trăgea din cneji. În această Republică nu era destul să ajungi şleahtic, trebuia să mai şi aştepţi ca acest titlu să se acopere ca vinul de mucegai ori să ruginească precum fierul.

Numai Chmielnicki putea să aştearnă o nouă rânduială a lucrurilor, pe el îl sprijinea până şi regele, dar nefericitul prefera să-şi spargă capul de stâncile de la Kudak.

Polcovnicul se liniştea treptat. Au refuzat să-i dea stărostia – ei şi ce-i cu asta? Cu atât mai mult se va strădui să-l răsplătească după izbândă şi înăbuşirea răscoalei, după ce va scăpa Ucraina de războiul civil, ba chiar întreaga Republică. Atunci nu i se va refuza nimic şi nu va mai avea nevoie de familia Potocki…

De somn, capul i se înclină pe piept şi adormi visând la dregătoriile de staroste, castelan şi la daniile regelui şi ale Seimului…

Când se trezi, se iviseră zorile. În baidacuri dormeau cu toţii. Apele Niprului luceau în depărtare în lumina palidă, slabă. Jur-împrejur stăpânea o tăcere adâncă, din pricina căreia se deşteptase.

La Kudak bubuitul tunurilor încetase.

„Ce să fie? se întrebă Krzeczowski. Au respins prima năvală sau Kudakul a căzut?”

Nu e cu putinţă!

Nu! Cazacii respinşi zac pe undeva, departe de cetate şi îşi ling rănile, iar ciclopul Grodzicki se uită la ei printre metereze, pregătindu-şi iarăşi tunurile.

Mâine o să repete năvala şi iar o să-şi rupă dinţii.

Între timp se lumina de ziuă. Krzeczowski deşteptă oamenii de pe baidacul său şi trimise o luntre după Flik.

Flik sosi în curând.

― Jupâne polcovnic, îi spuse Krzeczowski, dacă până diseară castelanul nu vine, iar la noapte atacul se repetă, pornim în ajutorul fortăreţei.

― Oamenii mei sunt gata, răspunse Flik.

― Împarte-le pulbere şi plumbi.

― Le-am împărţit.

― La noapte coborâm pe mal şi pornim în cea mai mare tăcere prin stepă. Cădem asupra lor pe neaşteptate.

―
Gut, sehr gut
{103}
! Dar n-ar fi oare mai bine să ne apropiem cu baidacurile? Până la fortăreaţă sunt vreo patru mile, e cam departe pentru pedestrime.

― Oştenii Domniei Tale se vor urca pe caii seimenilor.

―
Sehr gut!

― Oamenii să stea liniştiţi în păpuriş, să nu coboare pe mal şi să nu facă zarvă. Focurile să nu se aprindă pentru că ne trădează fumul. Nu trebuie să se ştie de noi.

― E ceaţă şi n-au cum să vadă fumul.

Într-adevăr, râul, stufărişurile în care se aflau baidacurile şi stepele, cât cuprindeai cu ochii, erau acoperite de o ceaţă albă, nepătrunsă. Dar, abia se revărsaseră zorile, aşa că ceţurile puteau să se ridice şi să descopere întinderile stepei.

Flik plecă. Încetul cu încetul, pe baidacuri, oamenii se trezeau, li se aduseră la cunoştinţă poruncile lui Krzeczowski de a păstra liniştea, aşa că se apucară să mănânce fără obişnuita larmă ostăşească. Dacă cineva ar fi trecut pe mal sau ar fi alunecat pe mijlocul râului, nici nu i-ar fi trecut prin minte că în punga de apă, acoperiţi de stuf, se ascund câteva mii de oameni.

Caii mâncau din mână, ca să nu necheze. Baidacurile învăluite în ceaţă stăteau tupilate în pădurea de trestii. Doar din loc în loc se furişa câte o luntre mică cu două vâsle, care împărţea pesmeţii şi poruncile, încolo, pretutindeni domnea o tăcere de mormânt.

Deodată, prin ierburile, trestiile, ţeperigul şi luminişurile de lângă mal, jur-împrejur, răsunară numeroase glasuri ciudate care chemau:

― Pugu! Pugu!

Tăcere…

― Pugu! Pugu!

Şi iar se lăsă tăcerea, ca şi când glasurile de pe mal ar fi aşteptat un răspuns.

Acesta nu veni însă. Chemarea răsună pentru a treia oară, grăbită şi nerăbdătoare:

― Pugu! Pugu!

Atunci dinspre baidacuri se auzi prin ceaţă glasul lui Krzeczowski:

― Cine-i?

― Un cazac din luncă!

Inimile seimenilor ascunşi în baidacuri începură să bată neliniştite. Cunoşteau bine acea chemare tainică. Aşa se înţelegeau zaporojenii între ei prin locurile în care iernau şi tot aşa se pofteau să se înţeleagă în timpul luptelor cazacii înrolaţi şi cei din târguri, dintre care mulţi făceau parte din „Frăţie”.

Glasul lui Krzeczowski răsună din nou.

― Ce vreţi?

― Bohdan Chmielnicki, hatmanul zaporojenilor, dă de ştire că tunurile sunt îndreptate spre voi.

― Spune hatmanului zaporojenilor că ale noastre sunt îndreptate spre mal.

― Pugu! Pugu!

― Ce mai vreţi?

― Bohdan Chmielnicki, hatmanul zaporojenilor, pofteşte să vorbească cu prietenul lui, polcovnicul Krzeczowski.

― Atunci să trimită ostateci.

― Zece atamani de curene.

― Aşa să fie!

În aceeaşi clipă malurile bălţii se umplură de zaporojenii ce se ridicau din ierburile în care stătuseră ascunşi. Din depărtările stepei soseau cavaleria şi tunurile, se arătau zeci şi sute de steaguri, însemne şi tuiuri. Veneau cântând şi bătând din darabane. Totul semăna mai mult cu o întâmplare de bucurie, decât cu ciocnirea a două puteri vrăjmaşe.

Seimenii din baidacuri răspunseră cu strigăte. Între timp sosiră bărcile care aduceau pe atamanii de curene. Krzeczowski urcă într-una din ele şi plecă spre mal. Odată ajuns, i se dădu un cal şi fu dus de îndată la Chmielnicki.

Când îl văzu, Chmielnicki îşi scoase căciula şi îl întâmpină cu bucurie.

― Jupâne polcovnic, zise, vechi prieten şi tovarăş! Când hatmanul Coroanei ţi-a poruncit să mă pierzi şi să mă aduci în tabără, tu n-ai vrut să faci asta şi m-ai vestit să scap cu fuga, faptă pentru care îţi datorez recunoştinţă şi dragoste de frate.

Spunând acestea, îi întinse mâna, dar faţa negricioasă a lui Krzeczowski rămase rece ca gheaţa.

― Şi acum, jupâne hatman, când ai scăpat, te-ai apucat de răzmeriţă.

― Cu privilegiile regelui în mână, mă duc să răzbun nedreptăţile mele, ale tale şi ale Ucrainei întregi, nădăjduind că milostivul nostru stăpân nu mi-o va lua în nume de rău.

Krzeczowski se uită încruntat în ochii lui Chmielnicki şi întrebă apăsat:

― Ai asediat Kudakul?

― Eu? Numai dacă mi-aş fi pierdut minţile! Am trecut pe lângă Kudak fără să trag o singură lovitură, cu toate că bătrânul chior m-a vestit cu tunurile. Grăbeam asupra Ucrainei, nu asupra Kudakului, voiam să te întâlnesc pe tine, prieten vechi, binefăcătorule.

― Ce vrei de la mine?

― Haidem să tragem o raită prin stepă, o să stăm de vorbă.

Plecară. Zăboviră vreun ceas şi mai bine. La întoarcere faţa lui Krzeczowski era palidă şi înfricoşătoare. Se despărţi repede de Chmielnicki care-i spuse la plecare.

― Vom fi numai noi doi în toată Ucraina, deasupra noastră regele şi nimeni altcineva.

Krzeczowski se întoarse la baidacuri. Bătrânul Barabasz, Flik şi ceilalţi atamani îl aşteptau cu nerăbdare.

― Ce-i acolo? Ce-i acolo? îl întrebau din toate părţile.

― Coborâm pe mal! răspunse Krzeczowski cu glas poruncitor.

Barabasz îşi înălţă pleoapele somnoroase; o flacără ciudată îi străluci în ochi.

― Cum aşa? rosti.

― Coborâm pe mal! Ne predăm!

Un val de sânge năpădi faţa palidă şi îngălbenită a lui Barabasz. Se sculă de pe toba pe care stătea, se îndreptă şi deodată acest bătrân încovoiat şi ramolit se schimbă într-un uriaş plin de viaţă şi putere.

― Trădare! răcni.

― Trădare! repetă Flik, apucând mânerul rapierei.

Dar până s-o scoată din teacă, Krzeczowski îşi roti sabia şi dintr-o lovitură îl întinse pe punte.

Sări apoi din baidac în luntrea în care se aflau patru zaporojeni cu mâna pe vâsle şi strigă:

― Între baidacuri!

Barca porni ca o săgeată, iar Krzeczowski, care stătea în picioare, la mijloc, cu căciula în vârful sabiei însângerate şi cu ochii în flăcări, strigă cu glas puternic.

― Copii! Să nu ne omoram fraţii! Să trăiască Bohdan Chmielnicki, hatmanul zaporojenilor!

― Să trăiască! repetară sute şi mii de glasuri.

― Moarte lehilor!

― Să piară!

La strigătele din baidacuri răspunseră ţipetele zaporojenilor de pe mal. Mulţi dintre oamenii aflaţi pe corăbiile mai îndepărtate nu ştiau încă despre ce era vorba; abia când se răspândi peste tot vestea că Krzeczowski trece de partea zaporojenilor, seimenii fură cuprinşi de o bucurie nebunească. Şase mii de căciuli zburară în sus, şase mii de muschete bubuiră. Baidacurile se cutremurau sub picioarele cazacilor. Se iscă larmă şi învălmăşeală. Dar bucuria avea să fie scăldată în sânge, pentru că bătrânul Barbasz prefera să moară, decât să trădeze flamura sub care slujise o viaţă de om. Câteva zeci de cazaci din Czerkasy i se alăturară şi începu o luptă scurtă, înfricoşătoare – ca toate luptele în care o mână de oameni care nu vrea îndurarea, ci moartea, se apără împotriva unei mulţimi întregi. Nici Krzeczowski şi nici altcineva dintre cazaci nu se aşteptau la asemenea împotrivire. În bătrânul polcovnic se trezise leul de altădată. La ordinul de a depune armele, răspunse cu împuşcături; cu buzduganul de căpetenie în mână şi cu pletele albe răzleţite, dădea porunci cu glasul tunător şi cu o energie tinerească. Corabia în care se afla era înconjurată din toate părţile. Oamenii din celelalte baidacuri nu puteau să se apropie, săreau în apă şi, înotând sau păşind printre trestii, se agăţau cu mâinile de marginea baidacului şi se căţărau pe punte cu înverşunare. Împotrivirea fu scurtă. Seimenii credincioşi lui Barabasz, străpunşi, ciopârţiţi sau sfâşiaţi cu mâinile, umpluseră puntea de cadavre, dar bătrânul cu sabia în mână se mai apăra încă. Krzeczowski se strecură spre el.

― Dă-te prins! strigă.

― Vânzătorule, piei dară! răspunse Barabasz şi ridică sabia pentru a-l tăia.

Krzeczowski se retrase repede în mulţime.

― Loviţi! îi îndemnă pe cazaci.

Dar se părea că nici unul nu vrea să ridice întâiul mâna asupra bătrânului. Spre nenorocul lui însă, polcovnicul alunecă într-o băltoacă de sânge şi căzu. Trântit pe jos, nu mai stârnea atâta respect ori spaimă, şi câteva săbii îi străpunseră trupul. Bătrânul abia mai apucă să rostească: „Iisuse, Marie!”

Începură să-l căsăpească în bucăţi. Îi retezară capul, pe care-l aruncară din baidac în baidac, jucându-se cu el ca şi cu mingea, până când căzu în apă, aruncat de o mână neîndemânatică.

Mai rămâneau nemţii, cu care treaba nu era tot atât de uşoară, fiindcă regimentul lor era alcătuit dintr-o mie de oşteni în vârstă, încercaţi în multe bătălii.

Vrednicul Flik căzuse într-adevăr de mâna lui Krzeczowski, dar în fruntea polcului rămăsese Johan Werner, ajutorul său, veteran din Războiul de treizeci de ani.

Krzeczowski era aproape sigur de izbândă, deoarece baidacurile lefegiilor nemţi erau înconjurate din toate părţile de cazaci. Voia totuşi să păstreze pentru Chmielnicki acest regiment bine înarmat de pedestrime neîntrecută, de aceea preferă să ajungă la o înţelegere cu ei.

O vreme se părea că Werner va consimţi; vorbea liniştit cu Krzeczowski şi asculta cu luare-aminte toate făgăduielile cu care polcovnicul vânzător nu era deloc zgârcit. Solda cu care îi năimise Republica avea să fie plătită numaidecât pentru timpul din urmă şi pentru încă un an înainte. După scurgerea unui an, oştenii puteau să plece unde voiau, chiar în tabăra Coroanei.

Prefăcându-se că stă la îndoială, Werner porunci încet baidacurilor să se apropie şi să alcătuiască un cerc închis. Pe marginea acestui cerc se formă un zid de pedestraşi înalţi şi puternici, îmbrăcaţi în pieptare galbene şi pălării de aceeaşi culoare, în ordine de bătaie, cu piciorul stâng scos în faţă şi muschetele lângă şoldul drept.

Werner, care stătea în primele rânduri cu spada goală în mână, se gândi mult timp. În cele din urmă înălţă capul.

―
Her Hauptman
{104}
, spuse, ne învoim!

― N-o să fiţi în pierdere în noua slujbă! exclamă Krzeczowski cu bucurie.

― Dar cu condiţia…

― Mă învoiesc dinainte.

― Dacă-i aşa, e foarte bine. Slujba noastră în serviciul Republicii se sfârşeşte în iunie. După aceea trecem la voi.

Un blestem se îmbulzi pe buzele lui Krzeczowski, dar se stăpâni.

― Glumeşti oare? întrebă

― Nu! răspunse Werner nepăsător. Cinstea ostăşească ne porunceşte să ne ţinem de învoială. Slujba se sfârşeşte în iunie. Slujim pentru bani, dar nu suntem vânzători. Altfel cine ne-ar mai angaja? Nici voi n-aţi mai avea încredere în noi, pentru că cine vă asigură că în prima bătălie nu vom trece iar de parte hatmanilor?