Prin foc si sabie (102 page)

― Biruitorule, regele mi-a dat mie acest buzdugan, dar eu îl las în mâinile tale mai vrednice decât ale mele şi sunt cel dintâi care vrea să-ţi asculte poruncile.

― Şi noi odată cu el! repetară ceilalţi doi conducători. Trei buzdugane se întinseră către prinţ, dar el îşi retrase mâna şi răspunse:

― Domniile Voastre, nu v-am dat eu acest rang, aşa că nu eu pot să vi-l iau.

― Atunci fii al patrulea peste toţi trei! spuse Firlej.

―
Vivat
Wiśniowiecki!
Vivat
conducătorii! strigară cavalerii. Vrem să trăim şi să murim odată cu voi!

În clipa aceea calul prinţului îşi înălţă capul, îşi scutură coama purpurie şi necheză puternic, toţi caii îi răspunseră în acelaşi timp.

Şi acest semn fii socotit ca o prevestire a victoriei. Oştenii aveau foc în priviri. Inimile ardeau de dorinţa de luptă, un fior de înflăcărare străbătea trupurile. Până şi căpeteniile împărtăşeau avântul celorlalţi. Paharnicul plângea şi se ruga, iar castelanul de Kamieniec şi starostele de Krasny Staw începură să-şi zăngănească săbiile, ţinând isonul oştenilor care alergară pe marginea întăriturilor şi, întinzându-şi braţele în întuneric, strigau spre partea din care se aşteptau să se ivească duşmanul.

― Veniţi, câinilor, că suntem gata!

În noaptea aceea nimeni nu puse geană pe geană în tabără, strigătele răsunară până în zori, iar luminile strălucitoare ale torţelor şi făcliilor mişunau peste tot.

Spre dimineaţă veni de la Czołhański Kamień pisarul Coroanei, Sierakowski, şi aduse veşti despre duşmanul care se găsea la cinci mile de tabără. Detaşamentul luptase cu un pâlc numeros de tătari; pieriseră cei doi Mańkowski, Oleksicz şi alţi câţiva şleahtici de vază. Prinşii întăriră că în urma acelui podghiaz veneau hanul şi Chmielnicki cu toată oastea. Ziua se scurse în aşteptare, se făceau ultimele pregătiri de apărare. Primind fără să mai stea la îndoială rangul de căpetenie supremă, prinţul împărţi oastea, hotărând fiecăruia locul, cum să se apere şi cum să-i ajute pe ceilalţi. În tabără domnea încrederea; ascultarea se înstăpânise iarăşi şi în locul vechii neorânduieli, al încrucişării poruncilor, al nesiguranţei, pretutindeni se vedeau ordinea şi îndemânarea. Până la amiază fiecare îşi ocupase locul. Străjile împrăştiate în faţa taberei vesteau din clipă în clipă ce se petrece prin împrejurimi. Slujitorii trimişi prin satele apropiate luau toată hrana şi fânul pe care le mai găseau. Oştenii aflaţi pe întărituri tăifăsuiau veseli şi cântau, iar noaptea şi-o petrecură moţăind pe lângă focuri cu mâna pe sabie, gata de luptă, ca şi când atacul avea să înceapă dintr-o clipă în alta.

Odată cu zorile ceva începu să se înnegrească spre Wiśniowiec. Clopotele din târg bătură de alarmă, iar în tabără sunetele prelungi ale trâmbiţelor măriră luarea-aminte a oştenilor. Polcurile de pedestraşi urcară pe valul de apărare, având călărimea pregătită la locurile de ieşire, gata să pornească la atac la primul semn; pe toată lungimea întăriturilor se înălţau spre cer firişoare de fum de la fitilele aprinse.

Prinţul apăru pe calul alb. Era îmbrăcat în armura de argint, dar fără coif. Pe fruntea lui nu se vedea nici umbră de grijă; dimpotrivă, bucuria i se citea pe faţă şi în priviri.

― Domniile Voastre, avem oaspeţi! Avem oaspeţi! repeta, trecând de-a lungul întăriturilor.

Se aşternu liniştea şi se auzea fâlfâitul flamurilor, pe care adierea uşoară a vântului aci le umfla, aci le înfăşura în jurul prăjinilor. Duşmanul se apropiase atât de mult, încât putea fi cuprins cu vederea.

Era primul val, aşadar, nu veneau Chmielnicki şi hanul, ci numai avangarda alcătuită din treizeci de mii de tătari înarmaţi cu arcuri, sâneţe şi săbii. După ce puseseră mâna pe o mie cinci sute de slujitori trimişi după hrană, se rostogoliseră ca o lavină dinspre Wiśniowiec, apoi, întinzându-se în amândouă laturile ca o semilună, începuseră să se apropie de cealaltă parte de vechiul Zbaraż.

Convingându-se că nu era decât avangarda, prinţul porunci călărimii să iasă din întărituri. Răsunară ordine şi polcurile începură să se mişte şi să se strecoare de după valul de apărare ca albinele dintr-un stup. Câmpia se umplu de oameni şi de cai. De departe se vedeau rohmiştrii care alergau cu buzduganul în mână în jurul steagurilor şi le aşezau în ordine de bătaie. Caii sforăiau vioi, din când în când câte un nechezat străbătea rândurile. Din mulţimea de călăreţi, porniră înainte în trap mărunt două din steagurile de tătari şi de seimeni ale prinţului. Arcurile li se scuturau pe spate, calpacele sclipeau; mergeau în tăcere, iar în fruntea lor călărea roşcatul Wierszułł, al cărui cal se ridica mereu în două picioare, ca şi când ar fi vrut să-şi rupă zăbala şi să se avânte mai repede în învălmăşeală.

Nici un nor nu păta azurul cerului, ziua era luminoasă, străvezie şi se vedea ca în palmă.

În acelaşi timp, dinspre vechiul Zbaraż se ivi ultimul dintre polcurile prinţului, care nu izbutise să intre în tabără odată cu grosul oştirii, iar acum grăbea din răsputeri, de teamă să nu-l învăluie tătarii. Într-adevăr îl văzură, şi semiluna prelungă porni îndată spre el în goană. Strigătele de „Allah!” ajunseră până la urechile pedestraşilor care stăteau pe întărituri; steagurile lui Wierszułł alergară ca vijelia în ajutorul lor.

Dar semiluna ajunse mai repede convoiul şi-l împresură într-o clipă ca o panglică neagră, în timp ce câteva mii de tătari se întoarseră cu urlete neomeneşti către Wierszułł, silindu-se să-l învăluie şi pe el. Abia acum se dovedi priceperea lui Wierszułł şi îndemânarea oştenilor lui. Văzând că vrăjmaşul îi întâmpină din amândouă părţile, se despărţiră în trei şi se repeziră asupra flancurilor, după care se desfăcură în patru, apoi în două, şi de fiecare dată duşmanul era nevoit să-şi întoarcă toată linia, fiindcă înainte nu avea pe nimeni, iar aripile erau atacate. Abia a patra oară se ciocniră piept în piept, dar Wierszułł lovi cu toată puterea în locul cel mai slab, răzbi şi se găsi dintr-odată în spatele tătarilor. Atunci porni ca o furtună spre convoi, fără să-i pese că ceilalţi se vor năpusti pe urma lui.

Războinicii încercaţi, care priveau de pe întărituri, îşi loveau şoldurile cu mâinile şi exclamau:

― Bătu-i-ar norocul! Numai rohmiştrii prinţului sunt în stare să conducă aşa!

Între timp Wierszułł, izbind pieziş în inelul care înconjura convoiul, îl străpunse, aşa cum săgeata străpunge trupul unui oştean, şi cât ai clipi din ochi ajunse la mijloc. În loc de două bătălii se încinse una singură, dar cu atât mai îndârjită. Priveliştea era minunată! În mijlocul câmpiei, ca o fortăreaţă mişcătoare, convoiul împrăştia dâre de fum şi foc, în vreme ce împrejur se frământa furnicarul negru, înnebunit, ca un vârtej uriaş, în afara căruia alergau caii fără călăreţi, iar în mijloc răsunau strigăte, zgomote şi detunăturile sâneţelor. Unii se îmbulzeau din răsputeri, iar ceilalţi nu se lăsau răzbiţi. Cum se apără mistreţul înconjurat, sfâşiind cu colţii albi câinii înverşunaţi, aşa se apăra convoiul de puzderia tătarilor, aşteptând să vină şi alte ajutoare din tabără.

În curând pe câmpie se văzură scurtele roşii ale dragonilor lui Kuszel şi Wołodyjowski, ca nişte frunzuliţe purpurii de flori, pe care le poartă vântul. Ajunseră la norul de tătari şi intrară în el ca într-o pădure neagră; astfel că după o clipă nu se mai vedeau, doar vânzoleala crescu şi mai mult. Oştenii se mirau de ce prinţul nu trimitea dintr-odată o putere destul de mare în ajutorul celor împresuraţi, dar Wiśniowiecki întârzia dinadins, vrând să arate tuturor ce întăriri le adusese şi să le ridice curajul, pregătindu-i pentru primejdii şi mai mari.

Focul convoiului slăbi; pesemne că nu mai aveau timp să-şi încarce muschetele sau ţevile se încălziseră prea tare; în schimb, larma tătarilor creştea din ce în ce mai mult, aşa că prinţul făcu un semn şi trei steaguri de husari: unul al lui, condus de Skrzetuski, al doilea al starostelui de Krasny Staw şi al treilea al Coroanei, sub ordinele lui Pigiowski, ieşiră din tabără şi se îndreptară spre locul bătăliei. Ajunseră şi, ca o lovitură dată cu muchea baltagului, rupseră dintr-odată inelul tătarilor, apoi îi alungară, zdrobindu-i, pe câmpie, îi împinseră spre păduri, îi sparseră încă o dată şi îi goniră până la un sfert de milă de tabără. Convoiul pătrunse în întărituri în strigătele de bucurie şi în bubuitul tunurilor.

Cu toate acestea, tătarii, simţind că în urma lor vin Chmielnicki şi hanul, nu fugiră prea departe, dimpotrivă, în scurtă vreme se iviră iarăşi şi împresurară întreaga tabără în strigăte de „Allah!”, ocupând toate drumurile şi satele apropiate, din care se înălţară în curând spre cer stâlpi uriaşi de fum negru. O mulţime de hărţaşi se apropiară de întărituri şi împotriva lor ieşiră îndată, câte unul sau în cete, oştenii prinţului şi ai Coroanei, mai ales din steagurile de tătari, moldoveni şi dragoni.

Wierszułł nu putu să ia parte la lupta de hărţuială, deoarece, rănit în şase locuri la cap, când sărise în apărarea convoiului, zăcea fără suflare în cort; în schimb Wołodyjowski, deşi roşu tot de sânge ca un rac, avusese prea puţine bucurii, aşa că se duse printre cei dintâi. Harţul dură până seara, desfătând ca la spectacol ochii pedestraşilor şi ai luptătorilor din steagurile de elită, care priveau de pe întărituri. Se alergau unii pe alţii, se încăierau în grupuri sau perechi şi se luau prinşii vii. Michał, cum înşfăca pe câte unul, îl aducea în tabără şi iar se întorcea; îmbrăcămintea-i roşie se vedea peste tot, până când Skrzetuski îl arătă de departe lui Lanckoroński ca pe un luptător neobişnuit, fiindcă de câte ori încrucişa sabia cu vreun tătar, acesta se prăbuşea ca lovit de trăsnet. Cu toate că Michał nu putea să-l audă, Zagłoba îi dădea curaj de pe întărituri, iar din timp în timp se întorcea către oştenii care stăteau în jurul lui şi spunea:

― Domniile Voastre, ia priviţi! Eu l-am deprins să lucreze cu sabia. Bine! S-a zis cu el! Pentru Dumnezeu! O să mă ajungă în curând!

Între timp soarele scăpată şi hărţaşii începură să se adune treptat de pe câmpia pe care rămaseră numai caii şi oamenii morţi. În târg clopotele începură să bată iarăşi pentru „îngerul Domnului”.

Noaptea se lăsa încet, dar nu se făcea întuneric, fiindcă în jur luminau satele aprinse. Ardeau Załóscice, Barzyńce, Lublanski, Stryjówka, Kretowice, Zarudzie, Wachlówka, şi toate împrejurimile, cât vedeai cu ochii, erau cuprinse de flăcări. Noaptea fumurile se făcură roşii, stelele clipeau pe bolta trandafirie a cerului. Cârduri de păsări se ridicară cu ţipete cumplite din păduri, tufişuri şi de prin bălţi, şi se roteau în văzduhul luminat de pojar ca nişte flăcări zburătoare. Vitele din tabără, înfricoşate de priveliştea neobişnuită, începură să mugească jalnic.

― Nu se poate, vorbeau între ei, în şanţuri, oştenii mai vârstnici, ca avangarda tătarilor să fi aprins atâtea pojaruri; se vede că se apropie însuşi Chmielnicki cu cazacii şi cu toată urdia de tătari.

Nu erau numai nişte bănuieli fără nici un temei, fiindcă pisarul Sierakowski adusese cu o zi înainte ştirea că hatmanul zaporojenilor şi hanul vin îndată după avangardă, aşa că nu-i aşteptau degeaba. Toţi oştenii erau pe întărituri, iar târgoveţii pe acoperişurile caselor şi prin turnuri. Inimile băteau neliniştite. Femeile plângeau în hohot prin biserici, înălţându-şi braţele către Sfintele Taine. Aşteptarea, mai rea decât toate, apăsa ca o greutate uriaşă târgul, cetatea şi tabăra.

Dar nu dură multă vreme. Nu apucase să se înnopteze bine, când la orizont se arătă primul rând de cazaci şi de tătari, urmat de al doilea, al treilea, al zecelea, al miilea. Parcă toate pădurile şi hăţişurile se smulseseră deodată din rădăcină şi porniseră spre Zbaraż. Ochii oamenilor căutau în zadar sfârşitul acestor rânduri; cât cuprindeai cu privirea furnicarul de oameni şi cai înnegrea câmpul, pierind în fumul şi jariştea depărtărilor. Înaintau ca un nor de lăcuste care acoperă toate împrejurimile cu o masă mişcătoare, înfricoşătoare. Înaintea lor se auzea un murmur ameninţător de glasuri omeneşti care semăna cu viforul vuind printre coroanele pinilor bătrâni. Se opriră la un sfert de milă de tabără şi începură să se aşeze şi să aprindă focurile de noapte.

― Vedeţi focurile? şopteau oştenii. Se întind mai departe decât o fugă de cal.

― Iisuse! Marie! îi spuse Zagłoba lui Skrzetuski. Îţi spun Domniei Tale că sunt ca un leu şi nu mi-e frică de nimic, dar aş prefera să se abată trăsnetul asupra lor până mâine. Pentru Dumnezeu, sunt totuşi prea mulţi! Cred că nici în valea lui Ioasaf nu va fi atâta îmbulzeală. Domnia Ta, spune-mi şi mie ce vor tâlharii ăştia? Nu era mai bine să stea fiecare la casa lui şi să-şi îndeplinească datoriile de iobag? Ce vină avem noi că Dumnezeu ne-a făcut pe noi şleahtici, iar pe ei ţărani şi le-a poruncit să ne fie supuşi? Ptiu, mă apucă turbarea! Sunt un om blajin, bun de pus pe rană, dar să nu mă înfurie. Au avut prea multe slobozenii, prea multă pâine şi s-au înmulţit ca şoarecii la arie, iar acum se ridică împotriva pisicilor. Aşteptaţi! Aşteptaţi! E aici o pisică ce se cheamă cneazul Jarema şi alta – Zagłoba! Domnia Ta cum gândeşti, vor încerca să negocieze? Dacă s-ar arăta umili, le-am putea dărui viaţa? Ai? Mă tem numai că nu avem destulă hrană în tabără. A, la dracu’! Domniile Voastre, uitaţi-vă, focuri şi iar focuri până hăt, departe. Dar-ar ciuma-n toată adunătura asta!

― Ce mai vorbeşti Domnia Ta de negocieri! răspunse Skrzetuski, când ei socotesc că ne au pe toţi în mână, şi mâine vom fi ai lor!

― Dar n-o să fim, nu-i aşa? întrebă Zagłoba.

― Cum o vrea Dumnezeu. În orice caz, de vreme ce prinţul e aici, nu le va fi prea uşor.

― Bine că mi-ai luat o piatră de pe inimă! Dar nu e vorba să nu le fie prea uşor, ci să nu le fie deloc.

― Mulţumirea oşteanului e mare atunci când nu-şi jertfeşte viaţa în zadar.

― Întocmai, întocmai… Lovi-i-ar trăsnetul cu mulţumirea Domniei Tale cu tot!

În clipa aceea se apropiară Podbipięta şi Wołodyjowski.

― Se vorbeşte că sunt ca la cinci sute de mii, cazaci şi tătari laolaltă, spuse lituanianul.

― Usca-ţi-s-ar limba! strigă Zagłoba. Ce mai noutate!

― E mai uşor să-i tăiem când dau năvală, decât la câmp deschis, răspunse cu dulceaţă jupân Longinus.

― Odată ce prinţul s-a întâlnit, în sfârşit, cu Chmielnicki, zise Michał, nu mai poate fi vorba de negocieri. Ori una, ori alta! Mâine va fi ziua judecăţii! adăugă el, frecându-şi mâinile.

Micul cavaler avea dreptate. În acest război atât de lung, cei doi lei năprasnici nu se aflaseră niciodată faţă în faţă. Unul biruise pe hatmani şi pe conducători, celălalt zdrobise pe puternicii atamani cazaci, izbânda mergea pe urmele amândurora. Şi unul şi celălalt erau spaima vrăjmaşilor; abia acum când se întâlniseră, avea să se vadă de partea cui se va înclina balanţa. Wiśniowiecki se uita de pe întărituri la puzderia de cazaci şi de tătari şi se străduia zadarnic să-i cuprindă cu privirea. La rândul lui, Chmielnicki privea de pe câmp la cetate şi la tabără, zicându-şi în gând: „Acolo se află cel mai crâncen duşman al meu; când îl voi face una cu pământul, cine mi se va mai împotrivi?”