Authors: Henryk Sienkiewicz
Deodată Wołodyjowski îşi struni calul.
― Văd o râpă, spuse el, intrarea este astupată de o stâncă, în care se deschide o spărtură.
― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şopti Rzędzian, aici e!
― După mine! porunci Michał, întorcându-şi calul într-acolo.
În curând ajunseră la spărtură şi se strecurară ca pe sub o boltă de piatră. Înaintea lor se deschidea o râpă adâncă, cu marginile acoperite de tufişuri dese, care se lărgea în depărtare într-o întindere destul de mare, în forma unei jumătăţi de cerc, străjuită parcă din toate părţile de ziduri uriaşe.
Rzędzian începu să strige din toate puterile:
― Bo-hun! Bo-hun! Arată-te, vrăjitoare, vino aici! Bo-hun! Bo-hun!
Îşi opriră caii şi aşteptară un timp în tăcere, după care copilul de casă începu iar să strige:
― Bohun! Bohun!
În depărtare se auzi lătrat de câini.
― Bohun! Bohun!…
Pe povârnişul stâng al râpei, pe care cădeau razele purpurii ale soarelui, tufele dese de măceş şi de pruni sălbatici începură să foşnească şi, după o clipă, sus de tot, aproape în vârful priporului, se arătă o siluetă omenească; se aplecă şi, punându-şi mâna streaşină la ochi, se uită cu luare-aminte la nou-sosiţi.
― E Horpyna! spuse Rzędzian şi, făcându-şi mâinile pâlnie la gură, începu să strige pentru a treia oară: Bohun! Bohun!
Horpyna începu să coboare, lăsându-se pe spate pentru a-şi păstra echilibrul. Mergea repede, iar în urma ei venea un omuleţ îndesat cu o flintă lungă, turcească, în mână; tufele se rupeau sub tălpile puternice ale vrăjitoarei şi pietrele se rostogoleau hăuind în fundul râpei; plecată pe spate, în strălucirea purpurie, părea într-adevăr o făptură uriaşă, supranaturală
― Cine sunteţi voi? întrebă cu glas puternic, oprindu-se jos.
― Ce mai faci, ursoaico? zise Rzędzian care, văzând oameni în locul duhurilor, îşi recapătă nepăsarea-i obişnuită.
― Tu eşti sluga lui Bohun? Tu eşti, te recunosc! Mititelule, şi ăştia cine sunt?
― Prietenii lui Bohun.
― Frumoasă vrăjitoare, mormăi pe sub mustaţă Michał.
― Şi de ce aţi venit aici?
― Uite buzduganul, cuţitul şi inelul, ştii ce înseamnă? Horpyna luă semnele în mână şi începu să le cerceteze cu atenţie, apoi rosti:
― Astea sunt! Aţi venit după cneaghină?
― Aşa-i. E sănătoasă?
― Sănătoasă. De ce n-a venit Bohun s-o ia?
― Bohun e rănit.
― Rănit?… Nu degeaba am văzut eu în scocul morii.
― Dacă ai văzut de ce mai întrebi? Minţi, drăcoaico! o certă Rzędzian familiar.
Vidma îşi arătă într-un zâmbet dinţii albi ca de lup şi, făcându-şi mâna pumn, îl înghionti într-o parte pe Rzędzian.
― Tu, mititelule!
― Pleacă de aici!
― Nu mă certa! Pupă-mă! Ha! Şi când o luaţi pe cneaghină?
― Numaidecât, după ce lăsăm caii să răsufle.
― Luaţi-o! Merg şi eu cu voi.
― Ce rost are?
― Fratelui meu îi e scris să moară. O să-l tragă leşii în ţeapă. Merg cu voi.
Rzędzian se aplecă în şa, ca şi când ar fi vrut să vorbească mai de aproape cu Horpyna şi mâna i se opri ca din întâmplare pe tocul pistolului.
― Czeremis, Czeremis, strigă, vrând să atragă atenţia tovarăşilor săi asupra bondocului.
― De ce-l mai chemi? Are limba tăiată.
― Nu-l chem, mă miram numai de frumuseţea lui. N-ai să-l părăseşti, e bărbatul tău.
― E câinele meu.
― Numai voi doi sunteţi în râpă?
― Numai. Cneaghina e a treia!
― Cu atât mai bine. N-ai să-l părăseşti.
― Merg cu voi, ţi-am spus o dată.
― Iar eu îţi spun că o să rămâi aici.
În gasul copilului de casă era ceva ciudat, care o făcu pe vrăjitoare să-şi întoarcă spre el faţa neliniştită; bănuiala i se strecură deodată în suflet.
― Ce-i cu tine? întrebă.
― Uite ce-i cu mine! răspunse Rzędzian şi-i descarcă pistolul în piept atât de aproape, că fumul o învălui o clipă cu totul.
Horpyna se trase înapoi cu mâinile încrucişate; ochi îi ieşiră din orbite; un horcăit neomenesc îi ieşi din gâtlej, se clătină şi căzu cu faţa în jos cât era de lungă.
În acelaşi timp jupân Zagłoba îl trăsni pe Czeremis cu sabia în cap, de se auzi osul scrâşnind sub izbitura fierului; stârpitura nu scoase nici un geamăt, se îndoi ca un vierme şi începu să tremure, iar degetele de la mâini se deschideau şi se închideau ca ghearele unui râs pe moarte.
Zagłoba îşi şterse sabia aburind de sânge de poala svitcii, iar Rzędzian sări de pe cal şi, înhăţând un pietroi, îl aruncă pe pieptul larg al Horpynei, apoi începu să cotrobăiască ceva în sân.
Trupul uriaş al vidmei râcâia pământul cu picioarele, faţa i se strâmbase îngrozitor, dinţii rânjiţi se acoperiseră de spumă sângerie, iar din gât i se smulgea un horcăit înăbuşit.
Între timp copilul de casă scoase din sân o bucată de cretă sfinţită, însemnă cu ea o cruce pe pietroi şi spuse:
― Acum nu se mai scoală. După care sări în şa.
― În galop! porunci Wołodyjowski.
Goniră ca vijelia de-a lungul izvorului care curgea prin mijlocul vâlcelei; trecură de stejarii risipiţi din loc în loc pe drum, şi înaintea ochilor se arătă coliba şi, mai departe, moara înaltă, a cărei roată umedă strălucea ca o stea purpurie în razele soarelui. La colţurile colibei erau legaţi doi dulăi uriaşi, negri, care se repezeau la nou-veniţi, lătrând şi urlând cu turbare. Wołodyjowski călărea înainte, aşa că ajunse cel dintâi; sări de pe cal, apoi, ajungând la uşă, o izbi cu piciorul şi dădu buzna în tindă, zăngănindu-şi sabia.
În dreapta, prin uşa deschisă, se vedea o odaie încăpătoare, plină de vreascuri şi de fum, în mijlocul căreia ardea focul; uşa din stânga era închisă.
„Acolo trebuie să fie!” se gândi Wołodyjowski şi se repezi la uşă.
Smuci cu putere, deschise, intră înăuntru şi se opri înlemnit în prag.
În fundul odăii, cu mâna sprijinită de căpătâiul patului, stătea Helena Kurcewicz, albă ca varul şi cu părul despletit pe umeri; ochii înfricoşaţi, aţintiţi asupra lui Wołodyjowski, păreau să întrebe: „Cine eşti? Ce cauţi aici?” fiindcă nu-l mai văzuse până atunci pe micul cavaler. Michał încremenise la vederea acestei frumuseţi şi a odăii acoperite cu brocarturi şi catifea. În cele din urmă îşi recapătă graiul şi spuse în grabă:
― Nu te teme, jupâniţă, noi suntem prietenii lui Skrzetuski! Cneaghina se aruncă în genunchi.
― Scăpaţi-mă! strigă, împreunându-şi mâinile.
În clipa aceea intră jupân Zagłoba tremurând, roşu la faţă şi gâfâind.
― Noi suntem! răcni. Am venit să te scăpăm!
Auzind aceste cuvinte şi văzând chipul cunoscut, cneaghina se abătu ca o floare retezată, mâinile i se lăsară în jos, ochii i se acoperiră de horbota lacrimilor şi leşină.
CAPITOLUL XXIII
D
UP
Ă
CE
L
Ă
SAR
Ă
CAII
să-şi tragă sufletul, fugiră atât de repede, încât la răsăritul Lunii se aflau dincolo de Waładynka, în împrejurimile Studenkăi. Înainte călărea Wołodyjowski, uitându-se cu grijă în toate părţile, iar după el venea Zagłoba alături de Helena, urmaţi de Rzędzian care ducea caii de povară şi doi cai de călărie, pe care nu pregetase să-i ia din grajdul Horpynei. Lui Zagłoba nu-i mai tăcea gura, avea într-adevăr ce să-i povestească cneaghinei care, închisă în râpa sălbatică, nu mai ştia nimic din cele ce se întâmplaseră pe lume. Îi spuse dar, cum o căutaseră de la început, cum Skrzetuski se dusese până la Perejasław să-l găsească pe Bohun, despre tăierea căruia nu ştia nimic, în sfârşit, cum Rzędzian aflase taina ascunzătorii de la ataman şi venise la Zbaraż.
― Dumnezeule milostiv! exclamă Helena, înălţându-şi obrăjorul palid, minunat, către Lună, pan Skrzetuski a umblat după mine până dincolo de Nipru?
― Până la Perejasłav, cum îţi spun. Ar fi pornit şi el, fără îndoială, cu noi, dar n-am mai avut vreme să trimitem după el, vrând să-ţi venim cât se poate de iute într-ajutor. Nu ştie nimic de mântuirea ta şi se roagă în fiecare zi pentru sufletul tău, dar să nu-ţi pară rău de el. Lasă-l să se mai chinuie un timp, dacă-l aşteaptă o asemenea răsplată.
― Şi eu care credeam că m-aţi uitat cu toţii şi mă rugam la Dumnezeu să-mi trimită moartea!
― Nu numai că nu te-am uitat, dar în tot acest răstimp n-am făcut decât să tot chibzuim cum să te scăpăm. Şi nu e de mirare că eu şi Skrzetuski ne-am bătut capul, dar şi cavalerul care merge înaintea noastră nu şi-a cruţat nici braţul, nici truda ca să ne ajute.
― Să-l răsplătească Dumnezeu!
― Se vede că amândoi sunteţi făcuţi să se lipească oamenii de voi, dar lui Wołodyjowski îi datorezi într-adevăr multă recunoştinţă, fiindcă ţi-am mai spus că l-am hăcuit amândoi pe Bohun ca pe o ştiucă.
― Încă de la Rozłogi pan Skrzetuski mi-a vorbit mult despre pan Wołodyjowski ca despre cel mai bun prieten al său…
― Şi bine a făcut. E un suflet mare într-un trup mic. Acum s-a cam prostit, pesemne că frumuseţea ta l-a ameţit, dar aşteaptă să se înveţe cu tine şi să-şi vină în fire! Câte n-am făcut împreună la alegerea regelui.
― Avem un alt rege?
― Sărmana de tine, nici asta n-ai aflat în pustietăţile alea blestemate? Cum se poate! Jan Kazimierz a fost ales încă din toamna trecută; sunt opt luni de când s-a urcat pe tron. O să fie un război cumplit cu răzvrătiţii, dă, Doamne, să se sfârşească cu bine, fiindcă pe prinţul Jeremi l-au umilit, punând alţi capi peste oştire, potriviţi pentru acest rang, cum sunt eu pentru însurătoare.
― Şi pan Skrzetuski va pleca la război?
― E un oştean destoinic şi nu ştiu dacă o să-l faci să nu se ducă. Seamănă cu mine! Când simţim în nări mirosul de pulbere, nici o putere nu mai poate să ne oprească. Ehe, bine le-am mai tăbăcit spinarea nemernicilor anul trecut. Nu mi-ar ajunge o noapte întreagă să-ţi povestesc totul cum a fost… Sigur că o să plecăm la luptă, dar acum o să ne ducem cu inima uşoară, pentru că lucrul de căpetenie este că te-am găsit pe tine, fără de care ni se urase cu viaţa.
Cneaghina îşi apropie feţişoara dulce de Zagłoba.
― Nu ştiu de ce m-ai îndrăgit Domnia Ta, dar un lucru e sigur: Domnia Ta nu ţii la mine mai mult decât ţin eu la Domnia Ta.
Zagłoba începu să gâfâie de mulţumire.
― Adevărat, ţii chiar atât de mult la mine?
― O, pe viaţa mea!
― Dumnezeu să te răsplătească, aşa o să-mi fie bătrâneţea mai uşoară. Fustele se uită nu o dată după mine, lucru întâmplat şi la Varşovia în timpul alegerilor. Wołodyjowski e martor! Dar nu-mi mai pasă de dragoste şi, în ciuda sângelui fierbinte, am să mă mulţumesc cu simţământul de părinte.
Se aşternu tăcerea, numai caii începură să sforăie cu putere unul după altul, prevestind călătorilor noroc.
― Sănătate! Să dea Dumnezeu! răspunseră călăreţii. Noaptea era luminoasă. Luna urca tot mai sus pe cerul spuzit de stele scânteietoare, devenind tot mai mică, mai palidă. Bahmeţii trudiţi îşi încetiniră goana, dar şi călăreţii începeau să simtă oboseala. Wołodyjowski îşi opri calul.
― E timpul să ne odihnim, spuse el. În curând se revarsă zorile.
― E timpul! repetă Zagłoba. De somn ce mi-e, mi se pare că bahmetul meu are două capete.
Cu toate acestea, înainte de odihnă, Rzędzian se gândi la mâncare; aprinse focul, apoi luă desagii de pe cai şi începu să scoată hrana pe care o luase la Jampol de la Burłaj; turte de porumb, carne rece, bacalii şi vin de Moldova. Jupân Zagłoba uită de somn la vederea celor două burdufuri pântecoase, în care băutura clipocea îmbietor; ceilalţi se aşezară şi ei şi începură să mănânce cu poftă. Era pentru toţi din belşug şi, după ce îşi astâmpără foamea, jupân Zagłoba se şterse la gură cu poala svitcii şi spuse:
― Am să repet cât voi trăi: neînţelese sunt căile Domnului! Iată-te slobodă, jupâniţă, acum stăm bucuroşi aici
sub Jove
şi bem vinişorul lui Burłaj. Nu zic că nu era mai bun un vin unguresc, dar la drum merge şi ăsta, deşi cam miroase a burduf.
― Nu pot să înţeleg, zise Helena, cum de s-a învoit Horpyna aşa de uşor să mă dea Domniilor Voastre.
Jupân Zagłoba se uită la Wołodyjowski, apoi la Rzędzian şi începu să clipească des din ochi.
― S-a învoit, pentru că n-a avut încotro. Dar, ce să mai ascundem, că nu e nici o ruşine, i-am omorât pe amândoi.
― Cum aşa? întrebă cneaghina înspăimântată.
― N-ai auzit împuşcătura?
― Am auzit, dar credeam că trage Czeremis.
― N-a tras Czeremis, ci copilul ăsta, care i-a trimis un glonte în piept vrăjitoarei. Are pe dracul în el, mă închin, dar nu putea face altfel, fiindcă Horpyna, nu ştiu, cunoştea sau presimţea ceva, destul că se încăpăţâna să meargă cu noi. Era greu să îngăduim aşa ceva, deoarece şi-ar fi dat seama numaidecât că nu mergem la Kiev. Atunci el a tras cu pistolul în ea, iar eu i-am luat piuitul lui Czeremis. Era un adevărat
monstrum
african; gândesc că Dumnezeu n-o să-mi ia în nume de rău uciderea lui. Cred că tuturor dracilor din iad le e scârbă de el. Înainte de a pleca din râpă, am mers înainte şi i-am tras mai la o parte din drum, ca să nu te sperii la vederea trupurilor fără viaţă sau să crezi că e vreun semn rău.
― La care cneaghina:
― Prea mulţi morţi am văzut dintre cei apropiaţi în aceste vremuri crâncene, ca să mă mai sperii de nişte cadavre, dar preferam să nu lăsăm sânge în urma noastră; să nu ne pedepsească Dumnezeu.
― N-a fost o ispravă vrednică de nişte cavaleri, spuse tăios Wołodyjowski, de aceea nici n-am vrut să mă amestec.
― Ce să mai tăiem firul în patru, Domnia Ta, sări Rzędzian, când nu se putea altfel! Dacă omoram vreun suflet creştin, mai zic, dar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu e voie; am văzut cu ochii mei când această vrăjitoare se înţelegea cu diavolii. Nu de asta îmi pare mie rău!
― Dar de ce-ţi pare rău Domniei Tale? întrebă cneaghina.
― De banii îngropaţi acolo, de care mi-a vorbit Bohun, dar Domniile Voastre atâta mi-aţi dat zor, că n-am avut când să-i dezgrop, deşi cunoşteam prea bine locul de lângă moară. Apoi, simţeam cum mi se rupe inima că trebuie să las atâtea avuţii în odaia în care a stat jupâniţa.
― Ia seama ce fel de slujitor o să ai! îi spuse Zagłoba Helenei. Lăsându-l la o parte pe stăpânul lui, e în stare să-l jupoaie şi pe dracu’ de piele, ca să-şi facă guler din ea.