Prin foc si sabie (11 page)

― Jupâneasă, Domnia Ta şi frumoasa Domniei Tale fiică n-aveţi a vă teme că o să rămâneţi fără ajutorul nostru. Suntem oşteni în slujba prealuminatului prinţ Jeremi şi mergem la Łubnie. Socotesc că drumurile noastre se nimeresc în aceeaşi parte, iar dacă mă înşel, ne abatem cu plăcere, dacă tovărăşia noastră nu vă este cu supărare. N-am nici o căruţă, eu şi oştenii mei suntem călare, dar are Domnia Sa solul moldovean şi, ca un cavaler desăvârşit ce este, gândesc că vă va sluji cu plăcere.

Cunoscând limba polonă, trimisul înţelese despre ce e vorba; îşi scoase calpacul de samur şi le dădu răspuns cu vorbe meşteşugite, ca un boier cuviincios, după care porunci şoimarului să dea fuga după căruţele care rămăseseră mult în urmă. În acest timp porucinicul se uita la jupâniţă care, neputând să-i înfrunte privirile, îşi lăsă ochii în pământ, în vreme ce jupâneasa cu obraz căzăcesc spunea mai departe.

― Dumnezeu să vă răsplătească pentru ajutorul ce mi-l daţi. Până la Łubnie mai aveţi de bătut cale lungă şi, dacă nu dispreţuiţi acoperişul meu şi al copiilor mei, suntem bucuroşi de oaspeţi. Noi suntem din Rozłogi-Siromachy, eu sunt văduva cneazului Kurcewicz Bułyha, iar jupâniţa nu e fata mea, ci e orfana rămasă de la fratele mai mare al bărbatului meu, care ne-a lăsat-o în grijă. Feciorii mei sunt acasă acum, iar eu mă întorc de la Czerkasy, unde m-am rugat înaintea altarului Sfintei Precista. Ne-a lovit nenorocirea pe drum şi, dacă nu era bunătatea Domniilor Voastre, înnoptam aici.

Jupâneasa ar mai fi vorbit multă vreme, dar în depărtare se arătară carele care veneau la timp, înconjurate de călăraşii trimisului şi de oştenii lui Skrzetuski.

― Domnia Ta eşti văduva prinţului Wasyl Kurcewicz? întrebă porucinicul.

― O, nu! se împotrivi repede cneaghina, cu anume supărare parcă. Eu sunt văduva lui Konstantyn şi asta e fiica lui Wasyl, Helena, spuse arătând spre jupâniţă.

― La Łubnie se vorbeşte mult pe seama cneazului Wasyl. A fost un oştean vrednic şi omul de încredere al prinţului Michał.

― Eu n-am fost la Łubnie, zise cu oarecare semeţie Kurcewiczowa, şi nu am ştiut de vitejia lui, iar despre faptele lui de mai târziu, ce să mai vorbim, că le cunoaşte toată lumea.

Auzind acestea, cneaghina Helena îşi lăsă capul în piept, ca o floare retezată de coasă, şi porucinicul răspunse în grabă.

― Domnia Ta să nu spui asta. Osândit printr-o înfricoşătoare
error
a dreptăţii să-şi piardă capul şi averea, cneazul Wasyl a trebuit să scape cu fuga, dar mai târziu s-a descoperit nevinovăţia lui şi pedeapsa i-a fost ridicată; faima lui este cu atât mai mare, cu cât mai grea este nedreptatea ce i s-a făcut.

Jupâneasa privi încruntată la Skrzetuski, iar pe faţa ei ascuţită, neprietenoasă, se văzu mânia. Porucinicul, deşi tânăr, avea o înfăţişare ostăşească şi o privire atât de luminoasă, că nu îndrăzni să i se împotrivească. Se întoarse însă către cneaghina Helena:

― Unei jupâniţe nu i se cade să asculte asemenea lucruri. Du-te şi ai grijă să mute coşurile şi legăturile din caleaşcă în căruţele în care o să ne urcăm şi noi cu învoirea acestor cavaleri.

― Jupâniţă, îmi îngădui să te ajut? întrebă Skrzetuski. Se îndreptară amândoi spre caleaşcă, dar când se opriră unul în faţa altuia, de o parte şi de alta a uşilor, genele mătăsoase ale cneaghinei se ridicară de pe ochi şi privirea se abătu pe faţa porucinicului ca o rază de soare luminoasă, caldă.

― Cum am să mulţumesc Domniei Tale…, îngână cu un glas care i se păru lui Skrzetuski o muzică atât de dulce, ca sunetele de lăută şi de flaut, cum am să-ţi mulţumesc că ai apărat bunul renume al tatălui meu, că te-ai împotrivit nedreptăţii pe care i-o arată rudele cele mai apropiate.

― Jupâniţă! răspunse porucinicul, simţind că i se topeşte inima ca zăpada primăvara. Aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă nu sunt gata să sar în foc şi să-mi vărs sângele pentru mulţumirile Domniei Tale. Dar dacă graba de a te ajuta e atât de mare, meritul e cu atât mai mic şi nu se cuvine să primesc atât răsplată de pe buzele Domniei Tale.

― Dacă Domnia Ta dispreţuieşte cuvintele mele, ca orfană săracă ce mă aflu, nu am alt chip în care să-ţi arăt recunoştinţa mea.

― Nu le dispreţuiesc, spuse cu putere tot mai mare porucinicul, dar vreau să dobândesc această mare bunăvoinţă prin slujbă credincioasă şi îndelungată şi nu te rog decât să binevoieşti a mă primi în această slujbă.

Auzind aceste cuvinte, cneaghina se făcu roşie ca purpura, se tulbură, apoi păli dintr-odată şi răspunse, ascunzându-şi faţa în mâini:

― Asemenea slujbă ţi-ar aduce numai nenorociri.

Porucinicul se aplecă prin uşă şi rosti cu înduioşare:

― O să-mi aducă ce-o vrea Dumnezeu, dar chiar durere de-ar fi, sunt gata să cad la picioarele Domniei Tale şi să te rog să mi-o dăruieşti.

― Nu se poate, cavalere, abia m-ai văzut şi doreşti atât de mult slujba aceea?

― Aşa e, jupâniţă, abia te-am văzut, dar am şi uitat pe ce lume mă poartă picioarele. Am fost oştean slobod şi mă schimb în slugă plecată, se vede că asta e voia lui Dumnezeu. Dragostea e ca săgeata ce-ţi străpunge pieptul pe neaşteptate, acum îi simt şi eu vârful; dacă ieri m-ar fi vestit cineva, nu i-aş fi dat nicicum crezare.

― Dacă Domnia Ta n-ai fi crezut ieri, cum pot eu să mă încred astăzi în vorbele ce-mi spui?

― Jupâniţă, timpul o să-ţi dovedească toate, dar că nu sunt amăgitor, poţi să vezi şi acum, nu din vorbe, ci de pe faţa mea.

Pânzele mătăsoase ale ochilor cneaghinei se ridicară iarăşi, se uită la faţa tânărului oştean şi, întâlnindu-i privirea fermecată, se înroşi de sfială. Nu-şi mai lăsă privirile în pământ şi o clipă Skrzetuski sorbi dulceaţa ochilor ei minunaţi. Se uitau unul la altul ca două fiinţe care, întâlnindu-se fie şi pe un drum de stepă, simt că s-au ales dintr-odată şi că sufletele lor încep să zboare numaidecât unul către celălalt ca doi porumbei.

Această clipă de încântare fu întreruptă de glasul aspru al jupânesei care o striga pe cneaghină. Veniseră căruţele. Călăraşii se apucară să mute lucrurile din caleaşcă şi totul fu gata cât ai bate din palme.

Boierul Răzvan Ursu, deprins cu bunele obiceiuri, lăsă caleaşca sa jupâneselor, iar porucinicul încălecă pe cal şi porniră la drum.

Se apropia seara. Apele revărsate ale Kahamlikului sclipeau ca aurul în razele soarelui care apunea şi în purpura amurgului. Sus pe cer se îngrămădeau turme de nori uşori, tot mai rumeni, înaintând leneş spre marginile orizontului; osteniţi parcă de atâta alergare prin tării, se duceau să se culce undeva, într-un leagăn neştiut de nimeni. Skrzetuski călca alături de caleaşcă, de partea jupâniţei, dar nu mai vorbea cu ea; faţă de străini nu mai putea să-i împărtăşească simţirile ca înainte, iar vorbele searbede nu voiau să-i iasă din gură. Doar în inimă hălăduia o fericire fără seamă şi în cap o ameţeală ca după vin.

Alaiul se mişca repede înainte, tăcerea fiind întreruptă doar de sforăitul cailor şi de zăngănitul scărilor de la şa, lovite între ele când fugarii se apropiau prea mult unul de altul…

De la un timp călăraşii începură înapoia carelor un cântec tărăgănat din Moldova, dar se opriră curând. Răsună în schimb vocea nazală a lui Longinus care cânta cu evlavie: „Eu am făcut să răsară pe cer lumina neîntreruptă şi, ca ceaţa, am acoperit pământul întreg”. Se lăsa înserarea. Sus pe cer licăreau stelele, iar de pe luncile umede se înălţau nori albicioşi, ca o mare fără sfârşit.

Intrară în pădure şi abia făcură câţiva paşi, când se auzi tropot de cai şi cinci călăreţi se arătară înaintea alaiului. Erau tinerii cneji care, vestiţi de surugiu de necazul care i se întâmplase mamei, grăbeau în întâmpinarea ei aducând o căruţă cu patru cai.

― Voi sunteţi, feciori? strigă bătrâna cneaghină. Călăreţii se apropiară de care.

― Noi suntem, mamă!

― Fiţi bine-veniţi! Mulţumită acestor cavaleri nu mai am trebuinţă de ajutor. Sunt feciorii mei, pe care-i încredinţez bunăvoinţei Domniilor Voastre: Symeon, Jur, Andrzej şi Mikołaj – dar cine e al cincilea? întrebă, uitându-se mai cu luare-aminte. Hei! dacă ochii mei bătrâni văd prin întuneric, ăsta e Bohun, nu?

Jupâniţa se retrase dintr-odată în fundul caleştii.

― Mă închin ţie, jupâneasă, şi ţie, cneaghină Helena! spuse al cincilea călăreţ.

― Bohun! vorbi bătrâna. Ai venit de la oaste, şoimule? Cu teorba
{64}
? Fii bine-venit! Fii binevenit! Hei, feciori! I-am poftit pe aceşti cavaleri să înnopteze la Rozłogi, întâmpinaţi-i şi voi! Oaspetele e stăpânul casei! Domniile Voastre să fiţi îngăduitori cu acoperământul nostru.

Bułyhowii îşi scoaseră căciulile.

― Poftim cu umilinţă pe Domniile Voastre să ne calce pragul.

― Înălţimea Sa, trimisul, şi Domnia Sa, porucinicul, mi-au făgăduit. O să găzduim nişte cavaleri vrednici, dar, obişnuiţi cu bunătăţile de la Curte, nu ştiu dacă le vor fi pe plac bucatele noastre sărace.

― Suntem oşteni, nu curteni, răspunse Skrzetuski.

Şi boierul Răzvan Ursu adăugă:

― Eu am mai ospătat în conacele şleahticilor şi ştiu că bucatele lor nu sunt întrecute nici de cele de la Curte.

Căruţele porniră, iar bătrâna cneaghină vorbi mai departe:

― Eh, pentru noi timpurile bune s-au dus de mult. În Wołynia şi în Lituania se mai găsesc vlăstare din neamul Kurcewicz care ţin carete străine ca domnii, dar aceştia nu vor să-şi mai cunoască rudele sărace, faptă pentru care îi va pedepsi Dumnezeu. Noi trăim aproape ca nişte cazaci, de aceea rugăm pe Domniile Voastre să ne ierte şi să primească cu sufletul deschis ce le oferim din toată inima. Eu şi feciorii mei avem numai un cătun şi câteva slobozii, şi mai avem în grijă şi pe jupâniţă.

Porucinicul fu mirat de aceste cuvinte, fiindcă auzise la Łubnie că Rozłogi era o moşie destul de mare şi că odinioară aparţinuse cneazului Wasyl, tatăl Helenei. Cu toate acestea, socoti că nu e vremea potrivită să întrebe în ce fel trecuse averea în mâinile lui Konstantyn şi ale văduvei sale.

― Jupâneasă, Domnia Ta ai cinci feciori? întrebă boierul Răzvan Ursu.

― Am avut cinci flăcăi ca nişte lei, dădu răspuns cneaghina, dar celui mai mare, Wasyl, i-au picurat păgânii ochii cu ceară topită la Bialogród şi de atunci i s-a stricat mintea. Când tinerii pleacă la vreo ispravă, eu rămân acasă doar cu el şi cu jupâniţa asta cu care am mai mult necaz decât mângâiere.

Tonul dispreţuitor cu care bătrâna cneaghină vorbea despre nepoata ei era atât de vădit, încât nu scăpă atenţiei lui Skrzetuski. Pieptul i se umplu de mânie şi mai, mai să tragă o înjurătură de necioplit, dar vorbele îi muriră pe buze când îi văzu, la lumina Lunii, ochii plin de lacrimi.

― Ce ai, jupâniţă, de ce plângi? întrebă încet. Cneaghina tăcea.

― Eu nu pot să rabd lacrimile Domniei Tale, spuse porucinicul; se aplecă spre ea şi văzând că bătrâna jupâneasă vorbeşte cu boierul Răzvan Ursu şi nu se uită spre ei, stărui: Pe viul Dumnezeu, spune măcar un cuvânt, Dumnezeu mi-e martor că mi-aş da sângele şi sănătatea ca să-ţi aduc alinare.

Deodată simţi că unul dintre călăreţi se îmbulzeşte atât de tare în el încât caii se ştergeau unul de altul.

Vorbirea cu cneaghina se întrerupse, aşa că Skrzetuski, mirat şi furios, se întoarse asupra îndrăzneţului.

La lumina Lunii zări doi ochi care-l priveau obraznic, sfidător şi batjocoritor în acelaşi timp.

Ochii aceia înspăimântători licăreau ca ochii de lup în întunericul pădurii.

― „La dracu, ce-o mai fi şi asta? se gândi porucinicul, necuratul să fie oare?” şi întrebă, aţintind la rândul său de aproape ochii înflăcăraţi:

― De ce-ţi îmbulzeşti calul spre mine şi mă sfredeleşti aşa cu privirile?

Călăreţul nu răspundea nimic, dar se uita mereu cu încăpăţânare şi îndrăzneală.

― Dacă nu vezi bine, pot să scapăr, iar dacă drumul ţi-e prea strâmt, haidem în stepă! spuse Skrzetuski cu vocea ridicată.

― Tu, leahule, desprinde-te de caleaşcă, dacă vorbeşti de stepă, răspunse călăreţul.

Cum porucinicul era omul faptelor, în loc de răspuns, izbi atât de puternic cu piciorul în burta calului, că armăsarul gemu de durere şi dintr-o săritură ajunse la marginea drumului.

Călăreţul îl struni pe loc şi o clipă păru că vrea să se arunce asupra lui Skrzetuski, dar atunci răsună glasul ascuţit, poruncitor al bătrânei cneaghine:

― Bohun, ce e cu tine?

Aceste cuvinte îl potoliră numaidecât. Călăreţul întoarse calul în loc şi trecu de cealaltă parte a caleştii, la cneaghină care-i spuse:

― Ce e cu tine? Ehe, aici nu eşti la Perejasław şi nici la Crîm, aici eşti la Rozłogi; bagă de seamă. Şi acum repede-te înainte să dai îndrumare carelor, că râpa e aproape şi acolo e întuneric. Du-te, orfanule!

Skrzetuski era mirat şi furios. Acest Bohun îi căuta pricină şi ar fi avut-o, dar cu care scop? De unde această încrâncenare neaşteptată?

Prin mintea porucinicului străfulgeră gândul că aici intra în joc tânăra jupâniţă şi se întări în această părere când se uită la ea şi-i zări cu tot întunericul nopţii faţa albă ca varul, pe care se citea spaima.

În timpul acesta Bohun plecă în galop să îndeplinească porunca jupânesei, care, păşind în urma lui, rosti jumătate pentru sine, jumătate către porucinic:

― E un diavol de cazac, gata de orice.

― Se vede că nu e în toate minţile, răspunse Skrzetuski cu dispreţ. E unul dintre cazacii aflaţi în slujba feciorilor Domniei Tale?

Bătrâna jupâneasă zvâcni în spatele caleştii.

― Ce-ţi trece prin minte Domnia Ta! Bohun e podpolcovnic
{65}
, un flăcău cu faimă, prieten al feciorilor mei, iar mie ca al şaselea fiu. Nu se poate ca Domnia Ta să nu fi auzit de numele lui, când toată lumea îl ştie.

Într-adevăr Skrzetuski cunoştea bine acest nume. Dintre polcovnicii şi atamanii cazacilor, Bohun era cel mai cunoscut, iar numele lui se întâlnea pe buzele tuturor pe amândouă părţile Niprului. Orbii cântau despre el prin iarmaroace şi hanuri, iar la focurile de seară se povesteau adevărate minuni pe seama tinerei căpetenii. Cine era, de unde venea, nu ştia nimeni. Un lucru e sigur, leagăn îi fuseseră stepele, pragurile Niprului şi Czertomelikul cu învălmăşeala de trecători şi limanuri, cotloane, ostroave şi stânci, vâlcele şi stufărişuri. De copil trăise şi se înfrăţise cu aceste meleaguri sălbatice.

În vreme de pace pleca cu ceilalţi după peşte şi după vânat, rătăcea prin cotiturile Niprului şi umbla prin smârcuri şi păpurişuri împreună cu tovarăşii săi pe jumătate goi, petrecând apoi luni întregi în adâncul pădurilor. Drept şcoală avusese expediţiile din Câmpiile Sălbatice după turme şi tabunuri tătărăşti, capcanele, bătăliile şi jafurile împotriva aulurilor
{66}
mărginaşe, la Bialogród, în Moldova sau cu şăicile pe Marea Neagră. Ziua trăia pe cal, noaptea lângă focul din stepă. Altă viaţă nu cunoştea. De timpuriu fusese îndrăgit de toţi cazacii de la Niż, de timpuriu începuse să-i conducă pe alţii, curând curajul lui întrecându-l pe al tuturor. În fruntea unei sotnii
{67}
era gata să meargă fie şi asupra Bahcisaraiului şi să întindă focul sub ochii hanului însuşi; aprindea aulurile şi târgurile, ucidea locuitorii până la cel din urmă, iar pe mârzacii prinşi îi răjghina cu caii; se abătea ca o furtună şi trecea ca moartea. Pe mare se arunca turbat asupra galerelor. Ajungea până în mijlocul Budziakului, intrând, cum se spunea, drept în gura leului. Unele din isprăvile sale erau de-a dreptul ale unui smintit. Cei mai puţin curajoşi, cei care-şi primejduiau viaţa mai puţin mureau traşi în ţeapă la Stambul sau putrezeau la vâsle pe galerele turceşti, el scăpa totdeauna neatins şi cu prăzi bogate. Se zvonea că a adunat comori uriaşe, pe care le ţinea ascunse prin stufărişurile Niprului; nu o dată fusese văzut călcând cu picioarele pline de noroi peste brocarturi şi lame-uri, aşternând covoare sub copitele cailor sau scăldându-se în păcură îmbrăcat în pânză de damasc, ca să-şi arate dispreţul pentru acele ţesături şi straie minunate. Nu zăbovea prea mult nicăieri. Faptele lui erau călăuzite de toanele fanteziei. Uneori, sosind la Czehryn, Czerkasy sau Perejasław chefuia în lege cu ceilalţi zaporojeni, alteori, ca un călugăr, fugea în stepă şi nu vorbea cu nimeni. Nu o dată se înconjura cu orbi ascultându-le cântecele zile întregi după care îi umplea de aur. Printre şleahtici ştia să fie un om de lume, iar când se afla printre cazaci se purta ca cel mai sălbatic dintre ei. Între cavaleri era cavaler, între jefuitori era tâlhar. Câţiva îl socoteau smintit din cauza firii lui nepotolite, îndrăcite. De ce trăia pe lume, ce voia, încotro mergea, pe cine slujea – nu ştia nici el. Slujea stepele, viforele, războiul, dragostea şi propria fantezie. Tocmai această fantezie îl deosebea de celelalte căpetenii necioplite şi de restul cazacilor care se gândeau numai la jaf, fiindu-le totuna dacă jefuiau pe tătari ori pe ai lor. Bohun lua pradă, dar prefera războiul, îi plăceau primejdiile pentru farmecul lor; plătea cântecele cu aur şi se dădea în vânt după faimă; încolo nu se mai îngrijea de nimic.