Prin foc si sabie (13 page)

―
Matu
ş
ca
{70}
! răspunse cazacul, sărutând dreapta bătrânei. Lumea e largă, drumurile noastre nu se întâlnesc. Nici nu l-am cunoscut, nici n-am auzit de el, dar să nu se mai apropie de jupâniţă că, pe viaţa mea, sar cu sabia la el.

― Hei, ai înnebunit, ai înnebunit de-a binelea! Unde ţi-e capul, cazace? Ce se întâmplă cu tine? Vrei să ne pierzi pe toţi odată cu tine? Ăsta e oşteanul lui Wiśniowiecki şi porucinic, om însemnat, pe care prinţul l-a trimis la însuşi hanul. Un fir de păr numai să i se clintească din cap sub acoperişul meu şi ştii ce-o să urmeze? Voievodul o să-şi îndrepte ochii spre Rozłogi şi o să-l răzbune, pe noi o să ne gonească în cele patru vânturi, iar pe Helena o s-o ia la Łubnie – ce-o să mai faci atunci? O să te iei la harţă şi cu el? O să dai năvală la Łubnie?… Ce-i dacă şleahticul se apleacă la urechea jupâniţei? Când o pleca, o să fie bun plecat şi o să avem linişte. Stăpâneşte-te, iar dacă nu vrei, du-te de unde-ai venit, să n-abaţi nenorocirea asupra casei noastre!

Cazacul îşi muşca mustaţa, gâfâia, dar înţelese până la urmă că cneaghina avea dreptate.

―
Matu
ş
ca,
spuse el, ei pleacă mâine, o să mă stăpânesc, dar jupâniţa cu sprâncenele negre să nu mai iasă la el.

― Ce-ţi veni? Să creadă c-o ţin închisă. O să iasă, pentru că aşa vreau eu! În casă la mine să nu dai porunci, că nu tu eşti stăpânul aici.

― Nu te supăra, cneaghină. Dacă nu se poate în alt chip, o să mă arăt dulce ca bacaliile turceşti. N-o să scrâşnesc din măsele şi n-o să pun mâna pe sabie chiar dacă o să mă înăbuşe mânia şi o să-mi geamă sufletul de durere. Fie toate pe voia ta!

― Aşa mai merge, şoimule, ia-ţi teorba şi cântă, să ţi se mai uşureze inima. Şi acum, hai la oaspeţii noştri.

Se întoarseră în încăperea de oaspeţi, unde cnejii, neştiind cum să se poarte cu ei, îi tot pofteau să se simtă bine şi li se închinau adânc. Numaidecât Skrzetuski se uită încruntat şi cu mândrie în ochii lui Bohun, dar nu mai află arţagul şi sfidarea dinainte. Faţa tânărului ataman strălucea de o veselie atât de bine prefăcută, că putea să înşele şi ochiul cel mai ascuţit. Porucinicul îl privi mai cu luare-aminte, fiindcă în întuneric nu putuse să-i desluşească bine trăsăturile. Văzu un flăcău zvelt ca plopul, cu obrazul smead, împodobit cu o mustaţă neagră, bogată, care atârna în jos. Pe faţa lui, veselia răzbătea prin îngândurarea ucraineană ca soarele prin ceţuri. Avea o frunte înaltă, pe care cădea, ca o coamă, părul negru răsfirat în şuviţe şi tăiat egal deasupra sprâncenelor dese. Nasul vulturesc, nările largi şi dinţii albi, strălucitori la fiecare zâmbet, dădeau acestei feţe o înfăţişare apropiată întru câtva de a păsărilor de pradă, dar în toată alcătuirea ei se vedea tipul de frumuseţe ucrainean, expresiv, bogat şi îndrăzneţ. Acest copil al stepelor se mai deosebea de cnejii îmbrăcaţi în cojoace şi prin îmbrăcămintea neaşteptat de aleasă. Purta o cămaşă subţire din pânză argintie de lame şi un contăş roşu, cum aveau toţi cazacii din Perejasław. Şoldurile îi erau încinse cu un brâu de crep, de care atârna o sabie bogată, legată cu panglici de mătase; dar şi sabia şi îmbrăcămintea păleau faţă de bogăţia unui pumnal turcesc, înfipt la cingătoare, al cărui mâner era bătut cu pietre scumpe ce împrăştiau scântei. Îmbrăcat aşa, oricine îl socotea mai degrabă drept cineva de neam ales, nu un cazac, mai ales că libertatea mişcărilor şi purtarea de om de vază nu trădau o naştere joasă. Apropiindu-se de jupân Longinus, ascultă istoria cu strămoşul Stowejko şi tăierea celor trei cruciaţi, apoi se întoarse către porucinic şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei, îl întrebă cu toată libertatea:

― Aud că Domnia Ta te întorci de la Crîm?

― De la Crîm, răspunse Skrzetuski uscat.

― Am fost şi eu pe-acolo şi, deşi n-am ajuns până la Bahcisarai, cred că o să ajung, dacă se vor împlini veştile bune ce se aud.

― Despre ce veşti vorbeşti Domnia Ta?

― Sunt glasuri care spun că dacă milostivul rege o să înceapă războiul cu turcii, prinţul voievod va trece Crîmul prin foc şi sabie; o mare bucurie a cuprins toată Ucraina şi Niżul, că dacă nici sub o asemenea căpetenie n-o să chefuim în Bahcisarai, atunci n-o să mai ajungem acolo niciodată.

― O să chefuim, pe Dumnezeu din cer! săriră tinerii Kurcewicz.

Porucinicul fu câştigat de respectul cu care atamanul vorbea despre prinţ, aşa că zâmbi şi răspunse cu o voce mai potolită:

― Văd că Domniei Tale nu-ţi mai ajung isprăvile cu cazacii de la Niż care te-au acoperit de faimă.

― De-i mică încăierarea, mică e şi slava; un război mare adună întotdeauna o slavă nepieritoare. Konaszewicz Sahaidaczny nu şi-a câştigat renumele într-o şaică, ci l-a căpătat la Hotin.

În clipa aceea se deschise uşa şi intră în încăpere Wasyl, cel mai vârstnic dintre Kurcewicz, purtat de mână de Helena. Era un om în plinătatea anilor, palid şi slăbit, cu o faţă ascetică şi tristă ce amintea de icoanele sfinţilor bizantini. Părul lung, încărunţit de nenorociri şi durere înainte de vreme, îi ajungea până la umeri, iar în locul ochilor avea două găvane roşii; în mână ţinea o cruce de alamă, cu care începu să binecuvânteze încăperea şi pe toţi cei aflaţi în ea.

― În numele Domnului şi al Tatălui, în numele Mântuitorului şi al Sfintei Precista, spunea. De sunteţi voi apostoli şi aduceţi veşti bune, fiţi bine-veniţi în casă de creştini. Amin.

― Domniile Voastre să-l ierte, mormăi cneaghina, are mintea zdruncinată.

Iar Wasyl făcea întruna semnul crucii şi vorbea înainte:

― Aşa cum stă scris în
Povestirile apostolilor.
„Cei ce varsă sânge pentru credinţă, iertaţi vor fi; cei ce mor pentru bunuri pământeşti, pentru câştiguri sau pradă – osândiţi vor fi…” Să ne rugăm! Vai vouă, fraţilor! Şi vai mie, că pentru pradă am purtat războaie! Doamne, arată mila ta nouă, păcătoşilor! Doamne, ai milă… Dar voi, bărbaţi veniţi de departe, ce noutăţi aduceţi? Sunteţi apostoli?

Tăcu şi pentru că părea că aşteaptă un răspuns, porucinicul rosti după o clipă.

― Suntem departe de această înaltă cinste. Suntem nişte oşteni gata să-şi dea viaţa pentru credinţă.

― Veţi fi izbăviţi dară, spuse orbul, dar pentru noi n-a venit încă ceasul slobozirii… Vai vouă, fraţilor! Vai mie!

Rosti ultimele cuvinte aproape gemând şi pe faţa lui se aşternu o disperare atât de mare, că oaspeţii nu ştiau ce să mai facă. Între timp Helena îl aşeză pe un scaun şi alergă în tindă, de unde se întoarse după o clipă cu o lăută în mână.

Sunetele molcome se împrăştiară în încăpere, întovărăşite de glasul jupâniţei care începu să îngâne un cântec cucernic:

Te chem ziua
ş
i noaptea, St
ă
pâne
ş
i P
ă
rinte,

Alin
ă
-mi suferin
ţ
a
ş
i lacrima fierbinte.

Ascult
ă
, milostive P
ă
rinte-a mea chemare,

Ş
i d
ă
celui nevrednic cereasca ta iertare.

Orbul îşi lăsase capul pe spate şi asculta vorbele cântecului care păreau a-l potoli ca un balsam alinător; durerea şi înfricoşarea de pe faţă pieriră cu încetul: în cele din urmă capul îi căzu pe piept şi rămase aşa, moţăind parcă, aproape ameţit.

― Dacă nu se întrerupe cântecul, se linişteşte cu totul, spuse încet cneaghina. Vedeţi, Domniile Voastre, tulburarea lui e că aşteaptă mereu pe apostoli şi când cineva ne calcă pragul, el vine numaidecât şi întreabă dacă nu sunt apostoli…

Helena cânta mai departe:

P
ă
rinte-atotputernic, arat
ă
-mi calea mie,

Ce sunt ca pribegitul în groaznic
ă
pustie.

Corabie împins
ă
pe m
ă
ri necunoscute,

Ce r
ă
t
ă
ce
ş
te-ntruna pe valuri ne
ş
tiute.

Glasul ei dulce răsuna tot mai puternic; cu lăuta în mână şi cu privirile ridicate spre cer, era atât de frumoasă, că porucinicul nu mai putea să-şi desprindă ochii de la ea. Se uita lung la ea, uitând de lumea întreagă.

Îl treziră din încântare doar vorbele cneaghinei:

― Destul! A adormit şi n-o să se deştepte prea curând, rog pe Domniile Voastre să poftească la cină.

― Vă poftim să gustaţi din pâinea şi sarea noastră! repetară tinerii Bułyhowi după mama lor.

Boierul Răzvan Ursu, ca un cavaler cu purtări alese, dădu braţul cneaghinei, iar Skrzetuski, văzând acestea, se apropie numaidecât de jupâniţa Helena. Inima i se muie ca ceara când simţi mâna pe braţul lui, ochii i se luminară şi zise:

― Jupâniţă, nici îngerii din ceruri nu cântă mai frumos ca Domnia Ta.

― Păcătuieşti cavalere, asemuindu-mi cântecul cu cel al îngerilor, răspunse Helena.

― Nu ştiu dacă păcătuiesc sau nu, dar e sigur că mi-aş lăsa ochii picaţi cu ceară fierbinte, numai să-ţi ascult cântecul până la moarte. Ce vorbe-mi ies din gură! De-aş fi orb, n-aş mai putea să te văd şi suferinţa mi-ar fi tot atât de mare.

― Nu vorbi aşa, Domnia Ta, ai să pleci mâine de aici şi tot mâine ai să mă şi uiţi.

― Ei bine, asta nu se va întâmpla; te-am îndrăgit atât de mult pe Domnia Ta, că până la sfârşitul vieţii mele nu vreau să mai cunosc altă dragoste, iar pe aceasta n-am să pot s-o uit.

O rumeneală purpurie năvăli pe faţa cneaghinei şi pieptul începu să i se ridice mai cu putere. Vru să răspundă ceva, dar îi tremurară numai buzele, şi Skrzetuski cuvântă mai departe:

― Mai repede o să mă uiţi Domnia Ta alături de acest prea frumos ataman, care o să-ţi însoţească cântecul la balalaică.

― Niciodată, niciodată! şopti fata. Dar Domnia Ta să te fereşti de el, e un om înfricoşător.

― Ce înseamnă pentru mine un cazac? Siciul întreg de-ar ţine cu el, pentru tine aş fi gata să mă măsor cu el. Tu eşti un giuvaier nepreţuit, eşti lumea întreagă pentru mine, dar spune-mi dacă şi eu ţi-am căzut drag.

Un „da” şoptit răsună ca un cor de heruvimi la urechea lui Skrzetuski şi numaidecât i se păru că bat în el pe puţin zece inimi; toate cele din jur se poleiră luminate parcă de razele soarelui; simţea în el puteri necunoscute, simţea cum îi cresc aripi. În timpul cinei zări de câteva ori faţa lui Bohun foarte schimbată şi palidă, dar porucinicul, întărit de dragostea Helenei, nu se mai temea de rivalul său. „Caută nod în papură, îşi zicea, dar să nu mi se pună de-a curmezişul, că-l sfărâm.” Gândurile lui se îndreptau însă în altă parte.

O simţea pe Helena alături, atât de aproape, încât îi atingea braţul, vedea rumeneala împurpurându-i obrajii înfierbântaţi, îi vedea pieptul răsuflând adânc şi ochii când lăsaţi în jos şi adumbriţi de gene, când strălucitori ca două stele. Helena, deşi certată mereu cu Kurcewiczowa şi trăind ca o orfană cu tristeţea şi teama în suflet, era doar ucraineancă cu sânge focos. Când razele iubirii se abătură asupra ei, înflori ca un trandafir, trezindu-se la o viaţă nouă, necunoscută. Pe faţa ei străluceau fericirea şi curajul, şi aceste zvâcniri, luptând cu sfiala feciorelnică, îi aşterneau pe obraji minunate culori trandafirii. Aşa că Skrzetuski mai că-şi ieşea din piele de bucurie. Bea straşnic, dar miedul nu mai avea nici o putere asupra lui, pentru că era îmbătat de dragoste. Nu mai vedea pe nimeni la masă, afară de aleasa inimii. Nu vedea că Bohun pălea tot mai mult şi pipăia tot mai des mânerul pumnalului; nu auzea pe Longinus povestind pentru a treia oară despre străbunul Stowejko şi nici pe tinerii Kurcewicz împărtăşindu-şi isprăvile în căutarea „avuţiei turceşti”. Beau cu toţii în afară de Bohun, iar cea mai bună pildă o dădea însăşi bătrâna cneaghină care înălţa pocalul ba în sănătatea oaspeţilor, ba în sănătatea preamilostivului prinţ, ba în sfârşit în a domnitorului Lupu. Veni vorba şi despre orbul Wasyl, despre vechile lui fapte de vitejie, despre întâmplarea care-l nenorocise şi despre nebunia lui de acum, pe care Symeon, cel mai mare, o lămurea cam aşa:

― Luaţi aminte, Domniile Voastre, dacă şi un firicel de barbă te împiedică să vezi, cum să nu i se strice mintea lui Wasyl care a fost orbit cu ceară topită?

― Este un
instrumentum
foarte gingaş, observă jupân Longinus.

Deodată bătrâna cneaghină văzu faţa schimbată a lui Bohun.

― Ce ai, şoimule?

― Mă doare sufletul,
matu
ş
ca,
răspunse posomorât, dar cuvântul cazacului nu e ca fumul, o să rabd.

― Rabdă, fiule, o să vină şi vremea ta.

Cina se sfârşise, dar miedul se turna mereu în pocale. Pentru mai multă veselie veniră şi cazacii chemaţi să joace. Răsunară balalaicele şi tobele, după cântecul cărora trebuia să dănţuiască fecioraşii somnoroşi. Mai apoi se prinseră în joc şi tinerii Bułyhowi. Punându-şi mâinile în şolduri, bătrâna cneaghină începu să bată pe loc, să salte şi să îngâne melodia, iar Skrzetuski, văzând acestea, o pofti pe Helena la joc. Când o cuprinse cu braţele, i se păru că strânge la piept nemărginirea cerului, în vârtejul dansului cozile ei lungi îi înfăşurau grumazul, de parcă tânăra jupâniţă voia să-l lege de ea pentru totdeauna. Şleahticul nu se mai putu stăpâni şi, când înţelese că nu se uita nimeni la ei, se plecă şi-i sărută apăsat buzele învăpăiate.

Noaptea târziu, aflându-se numai cu Longinus în încăperea unde li se aşternuse să doarmă, în loc să se culce, se aşeză pe pat şi spuse:

― Mâine Domnia Ta ai să pleci la Łubnie cu alt om!

Podbipięta care tocmai sfârşise rugăciunea holbă ochii la el şi-l întrebă:

― Şi de ce, rogu-te? Domnia Ta rămâi aici?

― Eu nu rămân, îmi las inima, dar o
dulcis recordatio
{71}
va merge cu mine, Domnia Ta mă vezi într-o împrejurare deosebită, când abia mai pot să-mi trag sufletul de duioşia ce m-a cuprins.

― Domniei Tale i-a căzut dragă jupâniţa?

― Pe viaţa mea, că nu e altfel. Somnul îmi fuge de sub pleoape şi îmi vine să oftez întruna, să mă prefac într-un abur, mă destăinuiesc Domniei Tale, că ştiu că ai inimă simţitoare şi flămândă de dragoste şi poţi să-mi înţelegi zbuciumul.

Jupân Longinus începu şi el să ofteze în semn că înţelege chinurile dragostei, iar după o clipă întrebă:

― Te pomeneşti că şi Domnia Ta ai jurat să rămâi curat?