Prin foc si sabie (14 page)

― Întrebarea Domniei Tale nu e potrivită, căci dacă toţi s-ar lega cu astfel de jurăminte,
genus humanum
ar trebui să piară.

Intrarea unui slujitor le întrerupse vorba. Era un tătar bătrân, cu ochii negri, vioi şi cu faţa brăzdată de încreţituri ca un măr uscat. Îl privi pe Skrzetuski într-un fel anume şi întrebă:

― Domniile Voastre mai au nevoie de ceva? Poate câte un pocal de mied înainte de culcare?

― Nu, nu ne trebuie.

Tătarul se apropie de Skrzetuski şi mormăi:

― Aduc pentru Domnia Ta un cuvânt de la jupâniţă.

― Fii dar cu har dumnezeiesc pentru mine! strigă porucinicul cu bucurie. Poţi să vorbeşti în faţa acestui cavaler, pentru că i-am încredinţat taina mea.

Tătarul scoase din îndoitura mânecii o fâşie de panglică.

― Jupâniţa trimite Domniei Tale eşarfa asta şi-mi porunceşte să-ţi spun că te are drag din toată inima.

Porucinicul smulse eşarfa şi începu să o sărute cu înfocare şi să o strângă la piept, abia când se mai linişti puţin întrebă:

― Ce ţi-a încredinţat să-mi spui?

― Că pe Domnia Ta te are drag din tot sufletul.

― Ia un taler drept răsplată. Ţi-a spus că mă are drag?

― Aşa este!

― Uite încă un taler. Dumnezeu s-o binecuvânteze, că şi ea îmi e cum nu se poate mai dragă. Spune-i… sau mai bine aşteaptă, o să-i scriu; adu-mi numai cerneală, pene şi hârtie.

― Ce să aduc? întrebă tătarul.

― Cerneală, pene şi hârtie.

― Aşa ceva nu se află în casa noastră. Pe vremea cneazului Wasyl se mai găsea, ba chiar şi mai târziu, când tinerii cneji au învăţat să scrie de la călugărul acela, dar asta a fost de mult.

Skrzetuski pocni din degete.

― Jupâne Podbipięta, Domnia Ta n-ai cumva cerneală şi pene?

Lituanianul îşi desfăcu mâinile şi înălţă ochii spre tavan.

― Ptiu, la dracu’! se necăji porucinicul, iată-mă la mare ananghie!

În acest timp tătarul se aşezase pe vine lângă foc.

― De ce să mai scrii Domnia Ta, rosti scormonind jarul, jupâniţă s-a culcat, şi ce voia Domnia Ta să-i scrie acum, poate să-i spună mâine.

― Dacă-i aşa, atunci se schimbă socoteala. Ia şi-al treilea taler. Eşti de mult în slujbă?

― Ho! Ho! De acum patruzeci de ani, de când m-a luat rob cneazul Wasyl. De atunci l-am slujit cu credinţă, şi când a plecat în noaptea aceea, să nu i se mai ştie de nume, a lăsat copila lui Konstantyn, iar mie mi-a zis: „Czechły! să nu-mi laşi fata singură şi s-o păzeşti ca ochii din cap”. Aşa să-mi ajute Allah!

― Şi i-ai dat ascultare?

― I-am dat ascultare şi am avut grijă.

― Spune ce ştii! Cum trăieşte jupâniţă aici?

― I-au pus gând rău, vor s-o dea lui Bohun care e un câine blestemat.

― Oho! asta n-o să se întâmple! Se va găsi cine s-o apere!

― Adevărat! rosti bătrânul, scuturând tăciunii aprinşi. Şi vor s-o dea lui Bohun, s-o ia şi s-o ducă de aici, cum duce lupul mielul, iar pe ei să-i lase la Rozłogi – că moşia e a ei, după cneazul Wasyl, nu a lor. Şi Bohun vrea să facă aşa, pentru că are ascuns prin desişuri mai mult aur şi argint decât e nisip la Rozłogi, dar jupâniţa îl urăşte de când l-a văzut spintecând un om cu baltagul în faţa ei. Sângele a căzut între ei şi ura a crescut. Unul e Dumnezeu!

În noaptea aceea porucinicul n-a pus geană pe geană. Se plimba prin încăpere, privea la Lună şi cântărea în gând felurite hotărâri. Acum înţelegea jocul Bułyhowilor. Dacă jupâniţă s-ar fi însoţit cu vreun şleahtic din împrejurimi, acesta le-ar fi cerut Rozłogi, şi ar fi avut dreptate, că moşia i se cuvenea ei; ba se putea să le ceară socoteală şi pentru timpul când au avut-o în grijă. Din această pricină, Bułyhowii, şi aşa căzăciţi cu totul, hotărâseră să dea fata unui cazac. Gândindu-se la toate acestea, Skrzetuski îşi încleşta pumnul pe paloşul de la şold. Se decise, aşadar, să le strice planurile; se simţea în stare s-o facă. Cu atât mai mult cu cât ocrotirea Helenei îl privea şi pe prinţul Jeremi, fiindcă, pe de o parte, moşia Rozłogi fusese dăruită bătrânului Wasyl de familia Wiśniowiecki, pe de alta, pentru că însuşi Wasyl scrisese răvaş de la Bar prinţului, rugându-l s-o aibă în grijă. Numai mulţimea treburilor publice, războaiele şi preocuparea pentru înfăptuirile de seamă erau de vină că prinţul nu cercetase până atunci cum stau lucrurile cu Helena. Era destul să-i amintească cineva şi dreptatea era ca şi făcută.

Afară începuse să se lumineze când Skrzetuski se trânti pe pat. Adormi adânc şi a doua zi se deşteptă din somn cu hotărârea luată. Porucinicul şi Longinus se îmbrăcară în grabă, căruţele erau pregătite, iar oştenii lui Skrzetuski erau pe cai, gata de plecare. În încăperea oaspeţilor, trimisul moldovean se întărea cu o fiertură în tovărăşia tinerilor Kurcewicz şi a bătrânei cneaghine; doar Bohun nu era nicăieri: nu se ştia dacă mai doarme sau plecase.

În timp ce îmbuca, Skrzetuski spuse:

― Jupâneasă!
Tempus fugit,
şi noi trebuie să plecăm. Înainte de a mulţumi cu inimă recunoscătoare pentru ospeţie am o treabă însemnată despre care aş vrea să schimb câteva vorbe numai cu Domnia Ta şi cu feciorii Domniei Tale.

Pe faţa cneaghinei se aşternu uimirea; se uită mai întâi la feciori, la trimis şi la jupân Longinus, vrând parcă să ghicească pe feţele lor despre ce era vorba, şi apoi rosti cu oarecare teamă în glas:

― Sluga Domniei Tale.

Solul vru să se ridice să plece, dar cneaghina nu-i îngădui şi ieşiră în tinda plină de arme şi armuri. Tinerii cneji se înşirară în spatele mamei care, oprindu-se înaintea lui Skrzetuski, îl întrebă:

― Despre ce treabă vrei Domnia Ta să vorbim?

Porucinicul îşi aţinti asupra ei privirea ageră, aproape aspră, şi răspunse:

― Jupâneasă şi voi tineri cneji, mă rog de iertare că, împotriva obiceiului, în loc să vorbesc prin peţitori destoinici, o să-mi spun singur păsul. Dar nu se poate altfel şi, cum nimeni nu se poate pune împotriva puterii ce-l stăpâneşte, fără să mai pierd vremea, înfăţişez Domniilor Voastre, ca ocrotitori ce vă aflaţi, rugămintea umilă de a binevoi să mi-o daţi pe cneaghina Helena de soţie.

Trăsnetul să fi căzut în clipa aceea în bătătura de la Rozłogi şi n-ar fi tulburat pe jupâneasă şi pe fiii ei mai mult decât cuvintele lui Skrzetuski. O vreme se uitară încremeniţi la porucinicul care stătea înaintea lor drept, liniştit şi ciudat de mândru, de parcă nu voia să se roage, ci să poruncească, şi negăsind cuvinte de răspuns, cneaghina începu să-l întrebe:

― Cum aşa, Domnia Ta ceri mâna Helenei?

― Precum ai auzit, jupâneasă. Aceasta e vrerea mea neclintită.

Urmă o clipă de tăcere.

― Aştept răspunsul Domniei Tale, jupâneasă.

― Să mă ierte Domnia Ta, răspunse liniştindu-se cneaghina, şi vocea îi deveni uscată şi ascuţită, rugămintea unui cavaler ca Domnia Ta e pentru noi o mare cinste, dar nu mai pot să fac nimic, pentru că pe Helena am făgăduit-o altuia.

― Gândeşte-te, jupâneasă, ca ocrotitoare grijulie, dacă asta nu este împotriva vrerii cneaghinei şi dacă eu nu sunt mai bun decât cel căruia ai făgăduit-o Domnia Ta.

― Cavalere, mie mi se cade să judec cine e mai bun. Dar chiar dac-ar fi Domnia Ta cel mai bun, nouă ne e totuna, de vreme ce nu te cunoaştem.

Porucinicul se îndreptă şi mai mult, iar privirile sale mândre şi reci păreau două cuţite ascuţite.

― Dar eu vă cunosc, nemernicilor! izbucni. Vreţi să vă daţi ruda unui necioplit, numai să vă lase averea luată cu japca.

― Tu eşti nemernic! răcni cneaghina. Aşa-mi plăteşti pentru că te-am ospătat, aşa mulţumire îmi arăţi? Şarpe! Cine eşti tu? De unde-ai răsărit?

Tinerii Kurcewicz începură să pocnească din degete şi să se uite pe pereţi după arme, iar Skrzetuski strigă înainte:

― Păgânilor! Aţi pus mâna pe averea unei orfane, dar nu-i nimic. O zi numai şi prinţul o să afle de hoţia voastră.

Auzind acestea, cneaghina se repezi spre fundul încăperii şi, înhăţând o suliţă căzăcească, se îndreptă spre Skrzetuski. Cnejii, apucând care ce putea, unul o sabie, altul un bici de luptă, al treilea un cuţit, îl înconjurară, suflând ca nişte lupi turbaţi.

― Te duci să spui prinţului? ţipă cneaghina. Mai întâi cată să ieşi viu de aici; de unde ştii că nu ţi-a suna ceasul de pe urmă?

Porucinicul îşi încrucişă mâinile pe piept şi nici nu clipi din ochi.

― Mă întorc de la Crîm ca sol al prinţului, spuse. O picătură de sânge să pierd aici şi peste trei zile nu va rămâne nici cenuşa din această aşezare, iar voi veţi putrezi în temniţele de la Łubnie. Este vreo putere pe lume care să vă poată apăra? Nu mă ameninţaţi, că nu mă tem de voi!

― O să pierim, dar tu o să mori înaintea noastră.

― Atunci loveşte, iată-mi pieptul.

Cneaghina şi feciorii ţineau mereu armele îndreptate spre pieptul porucinicului, dar parcă nişte lanţuri nevăzute le cetluiau braţele. Răsuflând din greu şi scrâşnind din dinţi, se zbuciumau cuprinşi de furie neputincioasă, dar nici unul nu cuteza să lovească. Numele înfricoşător al lui Wiśniowiecki îi încremenea.

Porucinicul era stăpân pe situaţie.

Mânia neputincioasă a cneaghinei se revărsa într-un potop de înjurături.

― Vicleanule! Iepure fricos! Calicule! Pofteşti la sânge de cneaz! Nu-i nimic! O dăm oricui, numai ţie nu; nici prinţul nu e în stare să ne poruncească una ca asta.

La aceasta Skrzetuski spuse:

― Nu e timpul să-mi dovedesc obârşia de şleahtic, dar gândesc că nişte prinţi ca voi ar putea foarte bine să-mi poarte paloşul şi scutul. Altminteri, de vreme ce un ţărănoi a fost bun pentru voi, eu sunt cu atât mai bun. Cât despre averea mea, ar putea să se ia la întrecere cu a voastră. Şi pentru că îmi spuneţi că nu vreţi să mi-o daţi pe Helena, ascultaţi-mă cu luare-aminte: vă las şi eu moşia de la Rozłogi, fără să vă mai cer vreo socoteală.

― Nu dărui ce nu-i al tău.

― Nu dăruiesc nimic, dar vă făgăduiesc asta pentru viitor, punând chezăşie cuvântul meu de cavaler. Alegeţi: sau daţi socoteală prinţului cum aţi gospodărit moşia până acum şi părăsiţi Rozłogi, sau îmi daţi fata şi vă rămâne averea…

Suliţa alunecă încet din mâna cneaghinei. După o clipă căzu cu zgomot pe duşumea.

― Alegeţi, repetă Skrzetuski:
aut pacem, aut bellum!
{72}

― Noroc că Bohun, nevrând să vă mai vadă, a plecat cu şoimii. Bănuia el ceva de ieri. Altfel nu s-ar fi sfârşit fără vărsare de sânge, spuse cneaghina mai îmblânzită.

― Jupâneasă, şi eu port sabie şi nu numai ca să-mi atârne la cingătoare.

― Gândeşte totuşi şi Domnia Ta, dacă este frumos din partea unui cavaler ce intră cu binele în casă, să năpăstuiască lumea şi să scoată fata cu anasâna, ca din robie turcească.

― Aşa se cuvine să facă dacă fata urmează să fie vândută unui necioplit ca o roabă.

― Domnia Ta să nu vorbeşti aşa despre Bohun, pentru că, deşi nu-şi cunoaşte părinţii, e un războinic înnăscut şi un cavaler cu faimă, iar noi îl cunoaştem de mic, şi-l socotim ca pe un om de-al casei. De-i răpeşti fata, pentru el e ca şi cum i-ai înfige jungherul în inimă.

― Jupâneasă, eu trebuie să plec, aşa că v-o spun pentru a doua oară: alegeţi!

Cneaghina se întoarse către feciori:

― Ei, ce spuneţi, copii, de atât de umila rugăminte a acestui cavaler?

Bułyhowii se uitară unul la altul şi îşi dădură coate, tăcând, într-un târziu Symeon mormăi:

― De porunceşti să ne batem, mamă, aşa vom face, de zici să-i dăm fata, i-o dăm.

― Rău e să vă bateţi, rău e să i-o dăm.

Apoi, întorcându-se spre Skrzetuski:

― Ne strânge cu uşa, de nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa. Bohun e un smintit gata la orice. Cine o să ne apere de răzbunarea lui? O să piară de mâna prinţului, dar o să ne piardă pe noi mai întâi. Ce-i de făcut?

― Treaba Domniilor Voastre.

Cneaghina tăcu o vreme.

― Ascultă, cavalere. Totul trebui să rămână o taină. Pe Bohun îl trimitem la Perejasław, noi venim cu Helena la Łubnie, iar Domnia Ta îl rogi pe prinţ să ne dea oameni de apărare la Rozłogi. Bohun are prin apropiere vreo sută cincizeci de seimeni, din care o parte sunt aici. Acum tot nu poţi s-o iei pe Helena, că ţi-o ia înapoi. Nu se poate altfel. Pleacă dar, fără să spui nimănui nimic şi aşteaptă-ne.

― Ca să mă înşelaţi?

― De-am putea, am face-o! Dar Domnia Ta vezi bine că nu putem să facem nimic. Dă-mi cuvântul că vei păstra taina până la vremea potrivită!

― Vi-l dau, dar voi îmi daţi fata?

― N-avem cum să nu ţi-o dăm, cu toate că ne pare rău de Bohun…

― Ptiu! Ptiu! cum vine asta, Domniile Voastre! spuse deodată porucinicul, întorcându-se către cneji. Sunteţi patru oameni ca stejarii, şi vă temeţi de un cazac, vreţi să-l înşelaţi. Deşi trebuie să vă mulţumesc, vă spun că nişte şleahtici vrednici nu se cade să se poarte astfel!

― Domnia Ta nu te amesteca, strigă cneaghina. Nu e treaba Domniei Tale. Ce putem face? Câţi oşteni ai Domnia Ta împotriva celor o sută cincizeci de seimeni ai lui? Poţi să ne aperi pe noi şi pe Helena, pe care e gata s-o răpească cu sila? Nu e treaba Domniei Tale. Domnia Ta pleacă la Łubnie şi ne priveşte ce-o să facem, numai să ţi-o aducem pe Helena.

― Faceţi ce vreţi, dar vă mai spun numai una. Dacă i se întâmplă ceva jupâniţei, e vai de pielea voastră!

― Nu te purta aşa cu noi, să nu ne pierdem răbdarea şi să…

― Pentru că aţi vrut s-o nedreptăţiţi. Chiar acum, vânzând-o pentru Rozłogi, nici nu v-a trecut prin minte s-o întrebaţi de-i sunt pe voie?

― O s-o întrebăm faţă de Domnia Ta, răspunse cneaghina, înăbuşindu-şi mânia care începuse iar să-i clocotească în piept; simţea cum nu se poate mai bine dispreţul din vorbele lui Skrzetuski.

Symeon se duse după Helena şi, cât ai clipi din ochi, se arătă cu ea în tindă.

Printre ameninţările şi mânia care părea că stăruie în aer asemenea ecourilor uraganului care trece, printre sprâncenele încruntate, privirile nemiloase şi feţele aspre, obrăjorul ei minunat străluci ca soarele după ploaie.

― Jupâniţă, îi spuse cneaghina posomorâtă, arătându-l pe Skrzetuski, dacă te învoieşti, acesta este viitorul tău bărbat.

Helena se făcu albă ca varul, slobozi un ţipăt şi îşi acoperi ochii cu mâinile, apoi le întinse deodată spre Skrzetuski.

― Adevărat? şopti îmbătată.

Un ceas după aceea alaiul trimisului moldovean şi oamenii porucinicului se îndreptau încet pe un drum de pădure spre Łubnie. Skrzetuski şi Longin Podbipięta călătoreau în frunte. În urma lor, într-un şirag lung, veneau căruţele solului. Porucinicul se adâncise cu totul într-o dulce visare de dor, din care îl treziră deodată cuvintele unui cântec: