Prin foc si sabie (6 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
11.28Mb size Format: txt, pdf, ePub

Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopţii deasupra Omelniczekului, în jurul staniţei pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieşise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieţilor şi nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopţii. Zdrenţe mişcătoare de nori acopereau când şi când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălţimea pe care stătea primul călăreţ, se furişau tăcute, cu grijă, încet, oprindu-se mereu.

În mişcările lor era ceva înfricoşător, ca şi în toată această stepă care părea atât de liniştită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâşâie jalnic scaieţii uscaţi, care se aplecau şi parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându-se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopţii se vedea numai călăreţul singuratic care stătea pe movilă.

În sfârşit, un zgomot îi atrase luarea-aminte. Apropiindu-se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foşnetul încetase şi se aşternuse liniştea deplină.

Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Loveşte!” Răsună pocnetul sâneţelor, lumini roşii sfâşiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alţi călăreţi. Ai fi zis că se dezlănţuie dintr-odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoţite de gemete omeneşti, apoi totul se linişti: lupta se sfârşise.

Avusese loc, pesemne, una din încăierările obişnuite în Câmpiile Sălbatice.

Călăreţii se adunară pe colnic şi câţiva săriră din şa, uitându-se cu atenţie la ceva.

Deodată, o voce puternică şi poruncitoare se auzi în întuneric:

― Hei, voi de-acolo! Scăpăraţi şi aprindeţi focul!

După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia ţâşni din puful de trestie şi vreascurile răşinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei.

Capătul faclei fu înfipt în pământ şi lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecaţi asupra unui trup întins pe jos, fără viaţă.

Erau oşteni îmbrăcaţi în mundire de culoare roşie, domneşti, şi cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos şi întrebă:

― Ei, cum e, vagmistrule
{37}
, trăieşte sau e mort?

― Trăieşte, înălţimea Voastră, da’ horcăie; laţul i s-a strâns în jurul gâtului şi l-a sugrumat.

― Ce neam de om e?

― Nu e tătar, e cineva de soi.

― Slavă Domnului!

Şi porucinicul
{38}
se uită cu atenţie la bărbatul lungit pe pământ.

― Arată ca un hatman, spuse.

― Şi are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l-au şi adus.

Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul şi faţa i se lumină. Nu departe de el, doi oşteni ţineau într-adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu-şi urechile şi forăind pe nări, îşi întindea gâtul şi privirea înfricoşată la stăpânul său.

― Înălţimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul.

― Cum, păcătosule, vrei să laşi creştinul fără cal în mijlocul stepei?

― E pradă de luptă şi…

Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea.

― Turnaţi-i horilcă
{39}
pe gât şi slăbiţi-i cureaua, spuse porucinicul.

― Înnoptăm aici?

― Da, luaţi şeile de pe cai şi aprindeţi focul.

Oştenii descălecară în mare grabă. Unii începură să-l mişte ca să-l readucă în simţiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alţii plecară după uscături, iar ceilalţi aşternură pe pământ piei de cămilă şi de urs pentru somnul de noapte.

Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul îşi desfăcu cingătoarea şi se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscăţiv şi negricios, bine clădit, cu faţa prelungă şi nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul şi semeţia, dar expresia feţei era aceea a unui om cinstit. O mustaţă destul de bogată şi barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui.

În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai şi câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe şi o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s-o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaş de lumină roşiatică. Omul prins cu arcanul începu să-şi vină încet în fire.

Un timp, ochii năpădiţi de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându-le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oşteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subţiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roşu la faţă, cu venele umflate, în sfârşit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt:

― Apă!

Îi dădură horilcă şi bău cu nesaţ; se vede că-i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur:

― În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică şi se apropie de el.

― În mâinile celor care te-au scăpat de la moarte.

― Aşadar nu Domniile Voastre m-aţi prins cu arcanul?

― Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptăţeşte pe aceşti oşteni vrednici. Te-au prins niscaiva lotri prefăcuţi în tătari, pe care, dacă eşti curios, poţi să-i şi vezi zăcând acolo ciopârţiţi ca nişte berbeci.

Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti:

― Lăsaţi-mă să mă odihnesc.

Îi aduseră o şa ostăşească, pe care se aşeză şi se adânci în tăcere.

Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaş şi trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri şi puţin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustaţă subţire, care se despărţea abia spre colţurile gurii în două smocuri răsfirate. Faţa-i puternică arăta curaj şi mândrie. Avea în ea ceva atrăgător şi respingător în acelaşi timp – autoritatea hatmanului însoţită cu şiretenia tătărască, blândeţe şi sălbăticie.

După ce se odihni o vreme pe şa, se ridică şi, în pofida tuturor aşteptărilor, în loc să mulţumească, se duse să vadă trupurile celor ucişi.

― Un necioplit! mormăi porucinicul.

În acest timp, necunoscutul se uita cu atenţie la fiecare faţă, clătinând din cap, ca un om care înţelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându-şi mâinile pe şolduri şi căutând din obişnuinţă brâul în care voia pesemne să-şi bage mâna.

Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor:

― Dacă te-ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauţi cunoştinţe printre lotrii aceia sau rosteşti rugăciuni pentru sufletul lor.

Necunoscutul răspunse grav:

― Domnia Ta greşeşti şi nu greşeşti; nu greşeşti, fiindcă într-adevăr căutam chipuri cunoscute, şi greşeşti pentru că aceştia nu sunt lotri, ci slugile unui şleahtic
{40}
, vecin al meu.

― E, se vede că Domnia Ta şi vecinul Domniei Tale nu beţi amândoi din aceeaşi fântână.

Un zâmbet neînţeles înflori pentru o clipă pe buzele subţiri ale necunoscutului.

― Şi aici te înşeli, mormăi printre dinţi. După o clipă adăugă mai tare:

Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i-am adus mulţumirile cuvenite pentru
auxilium
care m-a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârşească cu bine nesocotinţa mea, fiindcă m-am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoştinţa mea este într-adevăr pe măsura grabei cu care mi-ai venit într-ajutor.

Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeţ nu se mişcă din loc şi, în loc să se grăbească să i-o dea pe a lui, zise:

― Aş vrea să ştiu mai întâi dacă am de-a face cu un şleahtic, căci, deşi nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulţumirile cuiva pe care nu-l cunosc.

― Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbeşti cu dreptate. Trebuia să-mi încep vorba şi mulţumirile spunându-mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliţă, şleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ţinuturile de răsărit, şi polcovnicul
{41}
steagului de cazaci ai prinţului Dominik Zasławski.

― Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinţ Jeremi Wiśniowiecki
{42}
.

― Domnia Ta slujeşti sub un războinic vestit. Primeşte acum recunoştinţa şi mâna mea.

Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într-adevăr cuirasierii priveau de sus la oştenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de-a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oştenii îi aduseră lui Abdank brâul şi sabia, din care îl descinseseră ca să-şi revină, îi înmânară şi un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, aşa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră şi cunoaşterea lumii.

Aşa că Skrzetuski îl rugă să-i ţină tovărăşie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările şi cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic şi le-o servi într-o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse şi un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege.

― Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski.

― Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu-te? întrebă Abdank.

― Vin de departe, tocmai de la Crîm.

― Ce-ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva?

― Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană.

Abdank ciuli urechile curios.

― Ia te uită, ai intrat într-o tovărăşie aleasă! Şi ce treburi ai avut cu hanul?

― I-am dus o scrisoare a prealuminatului prinţ Jeremi.

― Domnia Ta ai fost trimisul lui! Şi ce i-a scris prinţul hanului?

Porucinicul îşi întoarse repede privirile spre tovarăşul său.

― Jupâne polcovnic, zise, dacă te-ai uitat în ochii tâlharilor care te-au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i-a scris prinţul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor.

― Mai înainte mă miram, răspunse şiret Abdank, că prinţul şi-a ales un om atât de tânăr ca să-l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că eşti tânăr numai de ani, dar eşti bătrân la minte şi ai multă înţelepciune.

Porucinicul înghiţi uşor cuvântul măgulitor, îşi răsuci mustaţa şi întrebă:

― Spune-mi, jupâne polcovnic, ce treburi te-au adus pe malurile Omelniczekului şi cum ai ajuns aici de unul singur?

― Nu sunt singur, mi-am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m-a însărcinat să-i duc nişte scrisori.

― Şi de ce nu călătoreşti Domnia Ta pe apă, cu
baidacul
{43}
?

― Aşa a fost porunca, şi nu pot să mă abat de la ea.

― E de mirare că înălţimea Sa hatmanul a putut să-ţi dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le-ai întâmpinat prin mijlocul stepei.

― Să ştii Domnia Ta că stepa e liniştită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s-au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească şi
invidia.

― Cine te asupreşte atâta?

― E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi-a distrus averea, m-a izgonit de pe pământurile mele, mi-a bătut feciorul, iar acum, ai văzut şi Domnia Ta cum a vrut să-mi ia viaţa.

― Bine, dar Domnia Ta nu porţi sabie la şold?

Pe faţa puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât şi răspunse încet, dar apăsat:

― Cum de nu, port, şi să-mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmaşilor mei.

Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie nişte oameni.

― Cred că sunt însoţitorii mei, i-am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie şi le-am făgăduit să-i aştept aici.

Cât ai bate din palme, o ceată de călăreţi se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră feţele călăreţilor care priveau cu atenţie în lumină, ferindu-şi ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor.

― Hei, oameni buni! Cine sunteţi? întrebă Abdank.

― Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric.

― Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându-se porucinicului. Fiţi bine-veniţi! Fiţi bine-veniţi!

Câţiva descălecară şi se apropiară de foc.

― Tătucule, ce-i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem.

― Am căzut într-o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoştea locul şi mă aştepta aici cu alţi ticăloşi. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M-au prins cu arcanul!

― Doamne, păzeşte-ne! Doamne, păzeşte-ne! Şi cine sunt lehii ăştia de lângă tine?

Spunând acestea, priveau ameninţător la Skrzetuski şi la tovarăşii lui.

― Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu şi nevătămat. Pornim într-o clipă mai departe.

― Laudă Domnului! Noi suntem gata.

Şi începură să-şi încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deşi senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoşi şi bine înarmaţi. Nu semănau deloc a cazaci înrolaţi în oastea Republicii, şi Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era aşa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l-ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i-ar fi dat însoţitori dintre cazacii înregistraţi
{44}
, apoi, din care pricină i-a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă şi nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să-i întârzie mersul. Aşa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak.

Other books

The Wonder by Emma Donoghue
False Witness by Aimée and David Thurlo
Of Love and Corn Dogs by Parker Williams
Missionary Position by Daisy Prescott
Close Remembrance by Zaires, Anna
Volverás a Región by Juan Benet
The Prometheus Deception by Robert Ludlum