Prin foc si sabie (37 page)

Cazacul vorbea cu glasul tărăgănat şi solemn, dar în cuvintele lui tremura parcă o ameninţare care-i îndemna pe ascultători să nu i se împotrivească cu nimic.

Bătrâna cneaghină privi la feciori, aceştia la ea, şi o clipă se aşternu tăcerea. Deodată, şoimul care stătea pe un sceptru lângă perete începu să ţârlăie, cu toate că mai era mult până în zori; după el se auziră şi celelalte păsări; acvila mare se deşteptă, bătu din aripi şi începu să croncăne.

Vreascurile care ardeau pe vatră se stingeau. În încăpere se lăsa un întuneric mohorât.

― Mikołaj, aţâţă focul, porunci cneaghina.

Tânărul cneaz aruncă o mână de vreascuri pe vatră.

― Ei, îmi făgăduiţi? întrebă Bohun.

― Trebuie s-o întrebăm şi pe Helena.

― Ea să vorbească pentru ea, pentru voi răspundeţi voi. Făgăduiţi?

― Făgăduim, rosti cneaghina.

― Făgăduim, repetară cnejii.

Bohun se ridică deodată, şi întorcându-se către Zagłoba, spuse cu voce răsunătoare:

― Jupâne Zagłoba! Cere-le şi tu fata, poate că ţi-o făgăduiesc şi ţie.

― Ce-i cu tine, cazace, te-ai îmbătat? strigă cneaghina. În loc de răspuns, Bohun scoase scrisoarea lui Skrzetuski şi adresându-se lui Zagłoba, zise:

― Citeşte.

Zagłoba luă scrisoarea şi începu s-o citească în mijlocul unei tăceri surde.

După ce sfârşi, Bohun îşi încrucişă mâinile pe piept.

― Ei, cui îi daţi fata? întrebă.

― Bohun!

Glasul cazacului se schimbase în sâsâit de şarpe.

― Vânzători, fluieră-vânt, câini, iude!…

― Hei, feciori, puneţi mâna pe săbii! strigă cneaghina. Kurcewiczii se repeziră ca fulgerul spre pereţi şi înhăţară armele.

― Domniile Voastre, domoliţi-vă! îi rugă Zagłoba.

Dar nu apucă să-şi sfârşească vorba, că Bohun scoase pistolul de la brâu şi trase.

― Iisuse! gemu cneazul Symeon, făcu un pas înainte, începu să bată aerul cu mâinile şi se prăbuşi greoi la pământ.

― Slujitori, săriţi! strigă cneaghina deznădăjduită.

În aceeaşi clipă afară se auziră alte împuşcături dinspre livadă, uşa şi ferestrele zburară cu zgomot şi câteva zeci de seimeni pătrunseră în tindă.

― La moarte! tunară glasuri sălbatice.

În bătătură răsună clopot de alarmă. Păsările începură să ţipe în tindă; larma, împuşcăturile şi strigătele luară locul liniştii conacului adormit.

Bătrâna jupâneasă se aruncă urlând ca o lupoaică peste trupul lui Symeon, cutremurat de fiorul din urmă, dar doi seimeni o înşfăcară de păr şi o traseră într-o parte, în vreme ce tânărul Mikołaj, înghesuit într-un colţ, se apăra cu turbarea şi curajul unui leu.

― La o parte! strigă deodată Bohun la cazacii care-l înconjurau. La o parte! repetă cu glas tunător.

Cazacii se retraseră. Socoteau că tătucul lor voia să-l lase pe tânăr în viaţă. Dar Bohun se aruncă singur cu sabia asupra cneazului.

Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte în doi, la care cneaghina, ţinută de păr de patru mâini de fier, privea cu ochii în flăcări şi cu gura deschisă. Tânărul cneaz se prăvălea ca o furtună asupra cazacului care, retrăgându-se încet, îl aduse în mijlocul tindei. Deodată, se lăsă în jos, respinse o lovitură puternică şi din apărare trecu la atac.

Ţinându-şi răsuflarea, cazacii lăsară săbiile în jos şi încremeniră, urmărind din ochi desfăşurarea luptei.

În liniştea care se înstăpânise, se auzeau numai răsuflarea şi gâfâitul luptătorilor, scrâşnetul dinţilor şi şuieratul sau zăngănitul ascuţit al paloşelor izbite unul de altul.

O clipă se părea că Bohun dă înapoi în faţa puterii uriaşe şi a înverşunării tânărului; începuse iar să se retragă şi să se apere. Faţa i se alungise parcă de atâta încordare, Mikołaj îşi îndoi loviturile, sabia lui îl încercuia pe cazac ca pe un şarpe de fulgere neîntrerupt, nori de pulbere se înălţau din duşumea acoperindu-i pe luptători, iar prin rotocoalele de praf seimenii văzură sângele curgând pe faţa căpeteniei lor.

Deodată Bohun sări într-o parte şi sabia cneazului nimeri în gol. Mikołaj se clătină din cauza loviturii şi se aplecă înainte, iar în clipa aceea cazacul îl izbi în grumaz atât de năprasnic, încât cneazul se nărui lovit ca de trăsnet.

Strigătele de bucurie ale cazacilor se amestecară cu răcnetul neomenesc al bătrânei jupânese. Se părea că de atâtea urlete se dărâmă tavanul. Lupta se sfârşise, cazacii se repeziră la armele agăţate pe pereţi şi începură să le scoată, smulgându-şi unul altuia săbii şi hangere scumpe, călcând peste trupurile cnejilor şi ale foştilor tovarăşi doborâţi de Mikołaj. Bohun le îngăduia să facă ce vor. Stătea în uşa care ducea spre odăile Helenei, împiedicând trecerea, şi răsufla greu de oboseală. Avea faţa palidă şi însângerată, de două ori sabia prinţului îi scrijelise pielea capului. Îşi muta privirile rătăcite de la Mikołaj la Symeon, uitându-se uneori la obrazul învineţit al cneaghinei, pe care cazacii o ţineau de păr şi o apăsau cu genunchii la pământ, pentru că li se smucea din mâini spre trupurile copiilor.

Hărmălaia şi învălmăşeala din tindă creşteau cu fiecare clipă. Cazacii târau de frânghii pe slujitorii Kurcewiczilor şi îi omorau fără milă. Duşumeaua era mânjită de sânge, tinda era plină de trupuri fără viaţă şi de fumul împuşcăturilor, pereţii goi şi până şi păsările ucise.

Deodată uşa, în pragul căreia se afla Bohun, se deschise de perete. Cazacul se întoarse şi se dădu înapoi.

În uşă se arătă orbul Wasyl, iar lângă el Helena, îmbrăcată într-o cămaşă albă de in, palidă la faţă ca veşmântul ce-l purta, cu ochii holbaţi de spaimă şi cu gura deschisă.

Wasyl ducea o cruce, pe care o ţinea cu amândouă mâinile la înălţimea feţei. În neorânduiala care domnea în tindă, printre cadavrele şi bălţile de sânge împrăştiate pe jos, printre lucirile săbiilor şi ochii învăpăiaţi, această siluetă zveltă, slăbită, cu părul cărunţit şi cu găvane negre în locul ochilor, arăta ciudat de măreaţă. Ai fi zis că e vreun duh sau vreun mort care îşi aruncase giulgiul şi venise să pedepsească nelegiuirea.

Strigătele încetară. Cazacii se dădură înapoi îngroziţi. Tăcerea fu întreruptă de glasul liniştit, dar dureros şi gemut al cneazului:

― În numele Tatălui şi al Mântuitorului, al Duhului Sfânt şi al Sfintei Precista! Bărbaţi care veniţi din locuri îndepărtate, veniţi oare în numele lui Dumnezeu? Căci: „Binecuvântat este bărbatul care merge pe drum şi răspândeşte cuvântul Domnului”. Aduceţi voi vestea cea bună? Sunteţi oare apostoli?

O tăcere de moarte urmă după cuvintele lui Wasyl care se întoarse cu crucea într-o parte, apoi în cealaltă, şi vorbi mai departe:

― Vai vouă, fraţilor, căci cine va purta război pentru câştig sau răzbunare, acela va fi osândit în vecii vecilor… Să ne rugăm, ca să cunoaştem îndurarea. Voi vouă, fraţilor, vai mie! O! O! O!

Un geamăt se smulse din pieptul cneazului.

― Doamne, ai milă de noi! răsunară glasurile surde ale cazacilor, care începură să se închine înspăimântaţi.

Deodată se auzi strigătul sălbatic, pătrunzător al cneaghinei:

― Wasyl, Wasyl!…

În glasul ei era ceva sfâşietor, asemenea glasului din urmă al vieţii care se rupe. Cazacii care o apăsau cu genunchii simţiră că nu se mai străduieşte să le scape din mână.

Cneazul se înfioră, apoi îndreptă crucea spre partea de unde venea glasul şi răspunse:

― Suflete osândit, care chemi din adâncuri, vai ţie!

― Doamne, ai milă de noi! repetară cazacii.

― Seimeni, la mine! strigă în clipa aceea Bohun şi se clătină pe picioare.

Cazacii săriră şi îl sprijiniră de subsuori.

― Tătucule, eşti rănit?

― Sunt, dar nu-i nimic! Mi s-a scurs sângele. Hei, băieţi! Să aveţi grijă de această fată ca de ochii din cap. Înconjuraţi casa şi nu lăsaţi pe nimeni să intre… Prinţesă…

Nu putu să vorbească mai mult, buzele îi albiră şi ochii i se acoperiră de ceaţă.

― Duceţi atamanul înăuntru! porunci jupân Zagłoba, care ieşise dintr-un ungher şi răsărise pe neaşteptate alături de Bohun. Nu-i nimic, e un fleac, spunea, pipăind rănile cu degetele. Mâine o să fie sănătos. Am eu grijă de el. Frământaţi-mi puţin miez de pâine cu pânză de păianjen. Voi, băieţi, duceţi-vă dracu’ şi petreceţi cu fetele de la curte, aici n-aveţi nici o treabă, doi dintre voi să-l care pe ataman. Luaţi-l! Aşa! Plecaţi odată, ce mai staţi? Păziţi casa, o să am şi eu grijă.

Doi seimeni îl duseră pe Bohun în încăperea alăturată, iar ceilalţi ieşiră afară.

Zagłoba se apropie de Helena şi, clipind des din ochi, îi spuse repede în şoaptă:

― Eu sunt prietenul lui jupân Skrzetuski, nu te teme. Du-l la culcare pe Wasyl şi aşteaptă-mă.

Spunând acestea, intră în odaia în care doi esauli îl aşezaseră pe Bohun pe o sofa turcească. Îi trimise îndată după pâine şi pânză de păianjen, iar când i le aduseră, se apucă să lege rănile tânărului ataman cu priceperea pe care o căpăta orice şleahtic pe atunci lipind capetele sparte în dueluri sau în adunări.

― Spuneţi seimenilor, se întoarse spre esauli, că mâine atamanul o să fie sănătos tun, să nu-i ducă grija. Şi-a cam făcut el de cap, dar a sfârşit-o cu bine, iar mâine e nunta lui, deşi fără popă. Dacă e vreo pivniţă pe aici, puteţi să beţi şi voi. Aşa, acum sunt şi rănile legate. Plecaţi, atamanul are nevoie de linişte.

Esaulii se îndreptară spre uşă.

― Vedeţi să nu goliţi toată pivniţa! mai spuse jupân Zagłoba.

Şi aşezându-se la căpătâiul cazacului, îl privi cu atenţie.

― Ei, n-o să te ia dracu’ din pricina rănilor, cu toate că te-a crestat bine. Două zile n-ai să-ţi mişti nici mâinile, nici picioarele, mormăia de unul singur, uitându-se la faţa palidă şi la ochii închişi ai cazacului. Sabia nu a vrut să facă o nedreptate călăului, pentru că tu eşti al lui şi n-ai să scapi de el. Când o să te spânzure, diavolul o să-şi facă din tine păpuşă la copii, că eşti tare frumos. Nu, frăţioare, bei tu bine, dar cu mine n-ai să mai bei. Caută-ţi fârtaţi printre ucigaşi, că văd că-ţi place să omori, eu nu mai vreau să calc noaptea conacele şleahticilor cu tine. Pune-ţi-ar gâdea ştreangul de gât!

Bohun gemea încet.

― Oho, n-ai decât să gemi şi să oftezi! Mâine o să oftezi şi mai bine. Aşteaptă tu, suflet de tătar, ţi s-a făcut poftă de cneaghină? Hm, nu mă mir de tine, fata e o minune, dar dacă ai să ai parte de ea, îmi arunc mintea la câini. Mai repede o să-mi crească mie păr în palmă…

Larmă de glasuri amestecate ajunse de pe maidan la urechile lui jupân Zagłoba.

― Aha, au găsit pivniţa, mormăi. Îmbătaţi-vă ca nişte bărzăuni, ca să dormiţi bine; am să veghez eu pentru voi toţi, deşi nu ştiu dacă mâine veţi fi bucuroşi de acest lucru.

Şi se ridică să vadă dacă într-adevăr cazacii făcuseră cunoştinţă cu pivniţa cnejilor; intră mai întâi în tindă, care arăta îngrozitor. La mijloc zăceau înţepenite trupurile lui Symeon şi Mikołaj, iar într-un colţ se afla trupul fără viaţă al cneaghinei, şezând ghemuită, aşa cum o apăsaseră genunchii cazacilor. Avea ochii deschişi şi dinţii rânjiţi. Focul care ardea pe vatră umplea toată încăperea cu o lumină roşiatică ce tremura în băltoacele de sânge; prin unghere înnegreau pânze de întuneric. Zagłoba se apropie de cneaghină, să vadă dacă nu mai răsuflă, şi îi puse mâna pe faţa care se răcise, apoi ieşi repede în bătătură, pentru că aici îl cuprindea frica. Pe maidan cazacii începuseră să chefuiască. Focurile erau aprinse, şi la lumina lor Zagłoba văzu butoaie de mied, vin şi horilcă, cu fundurile de deasupra scoase. Cazacii scoteau băutura din ele ca din fântână, sorbind temeinic. Unii, înfierbântaţi de horilcă, fugăreau fetele, dintre care unele, cuprinse de spaimă, se zbăteau sau fugeau orbeşte, sărind prin foc; altele, izbucnind în râs şi ţipând, se lăsau prinse şi aduse lângă butoaie sau lângă focurile în jurul cărora jucau cazaciocul. Seimenii se aruncau ca nebunii în sărituri pe vine, iar fetele băteau pasul mărunt, sărind înainte sau retrăgându-se dinaintea mişcărilor viforoase ale dansatorilor. Privitorii băteau în cănile de tablă sau cântau. Strigătele „u-ha!” răsunau tot mai tare, însoţite de lătratul câinilor, de nechezatul cailor şi mugetul boilor înjunghiaţi pentru ospăţ. În jurul focurilor, mai în spate, se vedeau stând în picioare ţăranii din Rozłogi, vecinii, care la auzul împuşcăturilor şi al strigătelor alergaseră grămadă să afle ce se petrece. Nici nu le trecea prin minte să-i apere pe cnejii Kurcewicz, pe care-i urau, priveau numai la cazacii dezlănţuiţi, dându-şi coate, şopocăind între ei şi apropiindu-se tot mai mult de butoaiele cu votcă şi mied. Dezmăţul devenea tot mai gălăgios, beţia creştea, cazacii nu mai scoteau băutura din butoaie cu cănile de tablă, ci îşi cufundau capul până la grumaz, fetele care jucau erau scăldate cu votcă şi mied; feţele erau pline de văpăi, minţile ameţite; câţiva se clătinau pe picioare. Ieşind pe prispă, jupân Zagłoba aruncă o privire asupra băutorilor, apoi se uită cu luare-aminte la cer.

― O să fie vreme bună, dar întuneric! mormăi. Când o să scapete Luna, îţi bagi degetele în ochi…

Coborî încet, îndreptându-se spre butoaie şi cazacii care beau.

― Cu sârg, flăcăi! strigă. Daţi-i înainte, să nu vă pară rău! Daţi-i zor! N-o să vă amorţească dinţii. Cine nu se îmbată astăzi în sănătatea atamanului e un prostănac. Daţi-i zor la băutură şi la fete! – u-ha!

― U-ha! urlară cazacii cu bucurie.

Zagłoba se uită în toate părţile.

― Ia uite la ei, farfarale, târâie-brâu! strigă deodată. Beţi numai voi, ca nişte cai căzuţi de osteneală, iar cei ce străjuiesc pe lângă casă, nimic. Hei, voi de colo, schimbaţi-i numaidecât!

Porunca fu îndeplinită fără crâcnire, şi cât ai clipi din ochi o ceată de cazaci beţi se repeziră să schimbe străjile, care până atunci nu luaseră parte la petrecere. Aceştia sosiră îndată cu o vrednicie lesne de închipuit.

― Daţi-i drumul! strigă Zagłoba, arătându-le butoaiele cu băutură.

― Mulţămim, pane! răspunseră, umplându-şi cănile.

― După un ceas să-i slobozeşti şi pe ceilalţi.

― La poruncă, răspunse un esaul.

Seimenilor nu li se părea lucru de mirare că în lipsa lui Bohun îl înlocuia jupân Zagłoba. Se mai întâmplase şi altă dată, şi cazacii se bucurau, fiindcă şleahticul era întotdeauna foarte îngăduitor cu ei.

Străjile începură să bea cu ceilalţi, iar Zagłoba intră în vorbă cu ţăranii de la Rozłogi.

― Ascultă, omule, îl întrebă pe un tătar bătrân, e departe de aici până la Łubnie?

― O, e departe, stăpâne!

― Până mâine-dimineaţă pot să ajung acolo?