Prin foc si sabie (34 page)

― Ascultă, bădărane, răspunde la ce te întreb, că poruncesc să te spânzure.

― Boierule, eu nu ştiu nimic Dacă ceva… sau ceva, sau o să fie ceva, să mă… asta e!

Era limpede că cerşetorul, neputând să-şi dea seama ce fel de om este cel care-l întreba, hotărâse să nu spună nimic.

― La Rozłogi ai fost? Acolo unde stau cnejii Kurcewicz?

― Nu ştiu, boierule!

― Spânzuraţi-l! strigă Skrzetuski.

― Am fost, boierule! ţipă bătrânul, văzând că nu e de glumă.

― Ce-ai văzut acolo?

― Noi am trecut pe acolo acum cinci zile, apoi la Browarki am auzit că acolo au venit oştenii.

― Ce fel de oşteni?

― Nu ştiu, boierule! Unul zice că leşii, altul zice că cazacii.

― Pe cai! răcni Skrzetuski la tătari.

Porniră în goană. Soarele scăpata întocmai ca atunci când porucinicul, după ce le întâlnise pe Helena şi pe cneaghină pe drum, călărea alături de ele pe lângă caleaşca boierului Răzvan Ursu. Kahamlikul strălucea împurpurat, ca şi atunci, ziua se pregătea de culcare şi mai liniştită, mai senină, mai caldă. Numai că pe atunci Skrzetuski mergea cu inima plină de fericire şi de simţămintele plăcute ce se trezeau la viaţă, iar acum gonea ca un osândit, fugărit de viforul neliniştii şi al presimţirilor rele. Glasul deznădejdii îi striga în suflet: „Bohun a răpit-o şi n-ai s-o mai vezi niciodată!”, iar glasul speranţei încerca să-l mângâie: „Era prinţul, e salvată!” Amândouă glasurile şi-l disputau cu ardoare, sfâşiindu-i inima. Alergau cu ultimele puteri ale cailor. Se scurse un ceas, două. Ieşise Luna şi, urcând tot mai sus, pălea din ce în ce mai mult. Caii se acoperiseră de spumă şi răsuflau greu. Intrară în pădure şi o străbătură ca fulgerul, apoi în râpa după care veneau Rozłogi. Încă o clipă şi soarta viteazului avea să se limpezească. Vântul îi şuiera pe la urechi din cauza goanei, căciula îi căzuse din cap şi calul gemea sub el gata, gata să se prăbuşească. Încă o clipă şi râpa se deschide. E aproape! Aproape!

Deodată, un strigăt neomenesc, înfricoşător se smulse din pieptul lui Skrzetuski.

Curtea, magaziile, grajdurile, şurile, palisada, livada de vişini – toate dispăruseră.

Luna palidă lumina înălţimea şi mormanul de dărâmături şi scrum. Nici un zgomot nu întrerupea tăcerea adâncă.

Skrzetuski se opri mut în faţa şanţului de apărare, înălţă braţele spre cer şi se uită lung la cele ce vedea, clătinând din cap într-un fel ciudat. Tătarii îşi opriră şi ei caii. Porucinicul descălecă şi căută resturile podeţului ars, trecu şanţul, pe o scândură pusă de-a curmezişul şi se aşeză pe o piatră care zăcea în mijlocul bătăturii. După ce se aşeză, începu să privească împrejur, ca un om care vine pentru întâia oară într-un loc şi vrea să-l cunoască bine. Judecata îl părăsise. Nu scoase nici un geamăt. După o clipă îşi sprijini mâinile pe genunchi, îşi lăsă capul în jos şi rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit. Dacă nu dormea, înţepenise, prin minte i se perindau imagini nelămurite. Mai întâi o văzu pe Helena, aşa cum o lăsase când se despărţise de ea înaintea ultimei călătorii, doar faţa parcă era învăluită în ceaţă şi nu putea să-i desluşească trăsăturile. Voia s-o smulgă din acest nor ceţos, dar nu izbutea şi pleca cu inima grea. I se înfăţişă piaţa de la Czehryn, bătrânul Zaćwilichowski şi faţa neruşinată a lui Zagłoba; această faţă i se aşeza cu anume îndărătnicie înaintea ochilor, până când fu înlocuită de obrazul posomorât al lui Grodzicki. Revăzu apoi Kudakul, pragurile Niprului, lupta de la Chortyca, Siciul, întreaga călătorie şi toate întâmplările până în ultima zi, până în ultimul ceas. Mai departe însă era beznă. Nu-şi dădea seama ce se petrece cu el acum. Avea simţământul tulbure că se duce la Helena, la Rozłogi, dar îl lăsau puterile şi se odihnea pe nişte dărâmături. Ar fi vrut să se ridice şi să pornească mai departe, dar o slăbiciune fără margini îl pironea în loc, ca şi când i-ar fi atârnat de picioare ghiulele de o sută de funţi.

Stătu aşa multă vreme. Noaptea se scurgea înainte. Tătarii se pregăteau pentru popasul de noapte, aprinseră focul şi începură să frigă pe jar bucăţi de carne de cal, apoi, sătui, se întinseră pe pământul gol.

Dar nu trecuse nici un ceas şi zvâcniră drept în picioare.

De departe se auzeau sunete înfundate, asemănătoare zgomotului produs de o ceată numeroasă de călăreţi care se grăbesc.

Tătarii legară cât putură de repede o pânză albă în vârful unei prăjini şi aţâţară focul ca să fie recunoscuţi de departe ca nişte trimişi paşnici.

Tropotul cailor, sforăiturile şi zgomotul săbiilor se apropiau tot mai mult, şi în curând se arătă pe drum un pâlc de călăreţi, care îi înconjurară numaidecât pe tătari.

Începu o discuţie scurtă. Tătarii arătară silueta de pe înălţime, care, luminată de razele Lunii, se vedea foarte bine şi mărturisiră că însoţesc un trimis; către cine, o să spună el mai bine.

Conducătorul pâlcului, întovărăşit de câţiva inşi, se îndreptă spre colină, dar abia făcu câţiva paşi şi se uită la faţa celui care stătea pe piatră, că îşi încrucişa braţele şi exclamă:

― Skrzetuski! Pe viul Dumnezeu, ăsta e Skrzetuski!

Porucinicul nu se clinti.

― Jupâne porucinic, nu mă recunoşti? Sunt eu, Bychowiec. Ce ai?

Porucinicul tăcea.

― Trezeşte-te, pentru Dumnezeu! Hei, ia veniţi încoace!

Într-adevăr, era Bychowiec care alcătuia avangarda tuturor regimentelor prinţului Jeremi.

În acest timp sosiră şi alte polcuri. Vestea despre găsirea lui Skrzetuski se răspândi ca un trăsnet în toate steagurile, şi cu toţii se grăbiră să-şi întâmpine tovarăşul drag. Micul Wołodyjowski, cei doi Śleszyński, Dzik, Orpiszewski, Migurski, Jakubowicz, Lene, jupân Longinus Podbipięta şi o mulţime de alţi ofiţeri alergară pe întrecute spre înălţime. Dar în zadar îi vorbiră, îl strigară pe nume, îl smuciră de umeri şi se străduiră să-l ridice în picioare; Skrzetuski se uita la ei cu ochii larg deschişi, dar nu recunoştea pe nimeni. Ori dimpotrivă! Părea că-i cunoaşte, numai că îi erau cu totul indiferenţi. Cei care ştiau de dragostea lui pentru Helena, şi ştiau aproape toţi, amintindu-şi de locul în care se aflau şi văzând dărâmăturile negre şi mormanele de cenuşă, înţeleseră totul.

― A asurzit din pricina durerii, şopti unul.

― Deznădejdea i-a întunecat
mentem.

― Duceţi-l la prinţ. Poate o să-şi vină în fire când l-o vedea!

Jupânul Longinus îşi frângea mâinile. Se strânseseră cu toţii în jurul porucinicului şi se uitau la el cu compătimire. Câţiva îşi ştergeau lacrimile cu mâneca, alţii oftau jalnic. Deodată din cerc se desprinse o făptură înaltă, se apropie încet de Skrzetuski şi îi puse amândouă mâinile pe cap.

Era preotul Muchowiecki.

Tăcură cu toţii şi îngenuncheară, aşteptând parcă o minune, dar preotul nu o făcu; ţinându-şi mâinile pe capul lui Skrzetuski, îşi ridică ochii spre cerul luminat de strălucirea Lunii şi începu să rostească cu voce tare:

―
Pater noster, qui es in coelis! sanctificetur nomen Tuum, adveniat regnum Tuum, fiat voluntas Tua…

Aici se întrerupse şi după o clipă repetă cu mai multă putere şi mai grav:

―
…Fiat voluntas Tua!

Stăpânea o linişte adâncă.

―
…Fiat voluntas Tua!…
repetă preotul a treia oară.

Atunci din gura lui Skrzetuski se auzi un glas de durere neţărmurită şi de resemnare:

―
Sicut în coelo, et in terra!

Şi viteazul se prăbuşi suspinând la pă
mânt.

CAPITOLUL XVII

C
A
S
Ă
L
Ă
MURIM
CE
S
-
A
ÎNTÂMPLAT
la Rozłogi, trebuie să ne întoarcem puţin în trecut, la noaptea în care Skrzetuski îl trimisese de la Kudak pe Rzędzian cu o scrisoare către bătrâna cneaghină. În scrisoare porucinicul se ruga stăruitor de cneaghină s-o ia pe Helena şi să plece cât mai repede la Łubnie, sub oblăduirea prinţului Jeremi, pentru că războiul e gata să izbucnească. Rzędzian, urcându-se în şaica pe care Grodzicki o trimitea de la Kudak după pulbere, porni la drum, dar mergea destul de încet, fiindcă pluteau împotriva curentului. La Krzemieńczuk întâlniră oastea de sub conducerea lui Krzeczowski şi a lui Barabasz, pe care hatmanii o îndreptaseră împotriva lui Chmielnicki. Rzędzian se văzu cu Barabasz, căruia îi povesti de îndată cât de primejdioasă putea să fie pentru Skrzetuski călătoria la Sici. De aceea, îl rugă pe bătrânul polcovnic ca după întâlnirea cu Chmielnicki să nu uite să-l ceară pe trimisul prinţului. Apoi plecă mai departe.

Ajunseră la Czehryn în revărsatul zorilor. Numaidecât fură înconjuraţi de străjile seimenilor şi întrebaţi cine sunt. Răspunseră că vin de la Kudak, de la Grodzicki, şi duc o scrisoare către hatmani. Cu toate acestea, vagmistrul şi Rzędzian fură chemaţi să se prezinte polcovnicului.

― Care polcovnic? întrebă vagmistrul.

― Jupân Łoboda, răspunseră esaulii de strajă, căruia marele hatman i-a poruncit să-i oprească şi să-i cerceteze pe toţi cei care sosesc la Czehryn dinspre Sici.

Plecară. Rzędzian mergea cu îndrăzneală, pentru că nu se aştepta la nimica rău, ştiind că aici se întinde puterea hatmanilor. Fură îndrumaţi aproape de Colţul Clopotului, la casa lui Zeleński, în care era cvartirul polcovnicului Łoboda. Li se spuse că polcovnicul a plecat în zori la Czercasy, lăsându-l în loc pe ajutorul său. Aşteptară destul de mult până când se deschise uşa şi ajutorul polcovnicului intră în încăpere.

Când îl văzu, lui Rzędzian i se muiară picioarele.

Era Bohun.

Puterea hatmanului se întindea într-adevăr şi la Czehryn, pentru că Łoboda şi Bohun nu trecuseră până acum de partea lui Chmielnicki, ba dimpotrivă, se arătaseră alături de Republică, marele hatman le poruncise lor să rămână la Czehryn şi să stea de strajă.

Bohun se aşeză la masă şi începu să-i cerceteze pe nou-veniţi.

Vagmistrul care ducea scrisoarea lui Grodzicki răspundea pentru amândoi. După ce văzu scrisoarea, tânărul podpolcovnic începu să-i întrebe grijuliu ce se mai aude pe la Kudak şi se vedea cât de colo cât de mult dorea să afle de ce trimisese Grodzicki la marele hatman oamenii şi şaica. Dar vagmistrul nu ştia să-i spună, iar scrisoarea era închisă cu pecetea lui Grodzicki. Bohun se pregătea să le dea drumul şi întinsese mâna spre manşetă să le dea un bacşiş, când se deschise uşa şi jupân Zagłoba intră ca o furtună înăuntru.

― Ascultă, Bohun! strigă. Dopul e un vânzător; a ascuns cel mai bun mied de trei ani. M-am dus cu el în pivniţă şi am văzut într-un colţ o grămadă de fân. Îl întreb ce este şi el îmi zice că e fân uscat! Când mă uit de aproape, unde nu văd gâtul unui urcior care ieşea din fân ca un tătar din iarbă. Aha, fiule! zic, să împărţim treaba, tu ai să mănânci fânul, că eşti un bou, iar eu am să beau miedul, că sunt om. Am adus şi urciorul să-l încercăm cum se cuvine; adă cupele.

Spunând acestea, jupân Zagłoba îşi sprijini o mână în şold, cu cealaltă apucă urciorul de gât şi începu să cânte.

Hei, Jagus, hei, Kundus, mai ad
ă
pahar
ă
,

Ad
ă
-mi autem
ş
i gura, capul nu te doar
ă
!…

Aici jupân Zagłoba se întrerupse deodată, zărindu-l pe Rzędzian, puse urciorul pe masă şi spuse:

― A, drăguliţă Doamne! Păi ăsta e feciorul de casă al lui Skrzetuski!

― Al cui? întrebă repede Bohun.

― Al lui pan Skrzetuski, porucinicul, care s-a dus la Kudak, iar înainte de plecare m-a cinstit cu un mied de la Łubnie, de nu l-aş da pe nici unul de la cârciumă. Ce se întâmplă cu stăpânul tău? E sănătos?

― E sănătos şi mi-a poruncit să mă închin Domniilor Voastre, răspunse Rzędzian încurcat.

― E un cavaler prea viteaz. Şi tu cum de te afli la Czehryn? De ce te-a trimis de la Kudak?

― Stăpânul meu, ca orice stăpân, răspunse feciorul, îşi are treburile lui la Łubnie, şi mi-a dat poruncă să mă întorc după ele, că la Kudak nu mai aveam ce face.

În tot acest răstimp Bohun se uitase cu luare-aminte la Rzędzian; deodată zise:

― Îl cunosc şi eu pe stăpânul tău, l-am văzut la Rozłogi.

― Rzędzian strâmbă din cap. Şi, întinzându-şi gâtul, ca şi când n-ar fi auzit bine, întrebă:

― Unde?

― La Rozłogi.

― Asta e averea cnejilor Kurcewicz, zise Zagłoba.

― A cui? întrebă iar Rzędzian.

― Văd că ai cam surzit, remarcă uscat Bohun.

― N-am dormit destul.

― Ai să dormi, n-ai grijă. Ai să mai spui atunci că stăpânul tău te-a trimis la Łubnie?

― Păi cum altfel?

― Are vreo ibovnică acolo, se amestecă jupân Zagłoba, şi-i trimite semn de dragoste prin tine.

― Ştiu eu, Domnia Ta!… Poate să aibă, poate să n-aibă, spuse Rzędzian.

Apoi se înclină în faţa lui Bohun şi a lui Zagłoba.

― Lăudat fie numele Domnului, rosti, pregătindu-se de plecare.

― În vecii vecilor! răspunse Bohun. Ia stai, păsărelule, nu te grăbi aşa. De ce nu mi-ai spus că eşti pajul lui Skrzetuski?

― Pentru că Domnia Ta nu m-ai întrebat şi mi-am zis: Ce să trăncănesc vrute şi nevrute? Lăudat fie nu…

― Aşteaptă când îţi zic. Duci niscaiva scrisori ale stăpânului tău?

― Treaba lui, a mea, ca slujitor ce mă aflu, e să le dau, dar numai cui sunt scrise, aşa că îngăduiţi-mi să mă închin Domniilor Voastre.

Bohun îşi încruntă sprâncenele dese ca blana de sobol şi bătu din palme. Numaidecât doi seimeni intrară înăuntru.

― Căutaţi-l! porunci Bohun, arătându-l pe Rzędzian.

― Pe viaţa mea, vor să mă silească! ţipă Rzędzian. Eu sunt şleahtic, cu toate că sunt slujitor, iar Domniile Voastre veţi da socoteală la judecată.

― Bohun, dă-i pace! se amestecă jupân Zagłoba.

Între timp unul dintre seimeni găsi la Rzędzian în sân două scrisori şi le dădu ajutorului de polcovnic. Bohun porunci seimenilor să iasă, pentru că nu voia să arate că nu ştie să citească în faţa lor. După care, întorcându-se către Zagłoba, spuse:

― Citeşte, iar eu o să am grijă de paj.

Zagłoba îşi miji ochiul stâng la care avea albeaţă, şi citi adresa:

―
„Multmilostivei jup
ă
nese
ş
i binef
ă
c
ă
toare, prealuminatei cneaghine Kurcewiczowa la Roz
ł
ogi”.