Prin foc si sabie (41 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.47Mb size Format: txt, pdf, ePub

― E departe de aici până la Rozłogi, că noi acolo ne ducem?

― O, e departe!

― Aşadar, ziceţi că aţi fost la Rozłogi?

― Am fost, boierule.

― Aşa? spuse jupân Zagłoba, şi deodată îl înhaţă de grumaz pe băiat.

― Ha, lotri, hoţi, nemernici, sunteţi iscoade, asmuţiţi ţăranii la răscoală! Hei, Fedor, Olesza, Maksym, luaţi-i, despuiaţi-i de tot ce au pe ei şi spânzuraţi-i sau aruncaţi-i în apă! Loveşte-i, sunt răzvrătiţi, iscoade, loveşte, ucide!

Începu să tragă de băiat şi să-l smucească cu toată puterea, strigând din ce în ce mai tare. Bătrânul se aruncă în genunchi, cerşind îndurare, băiatul scotea ţipete ascuţite, ca muţii, iar Helena privea înmărmurită la cele ce se întâmplau.

― Ce faci, Domnia Ta? întrebă, neputând să-şi creadă ochilor.

Dar jupân Zagłoba răcnea şi ocăra înainte, punând tot iadul în mişcare, chemând toate nenorocirile şi bolile, şi ameninţând cu tot felul de chinuri şi de moarte.

Cneaghina credea că şi-a pierdut minţile.

― Fugi! zbieră la ea. Nu se cuvine să vezi ce se întâmplă aici, fugi, când îţi spun.

Deodată se întoarse spre cerşetor:

― Scoate hainele de pe tine, ţap bătrân, că te tai în bucăţi.

Şi trântind băiatul la pământ, începu să-l despoaie. Cerşetorul, înfricoşat, lepădă cât putu mai repede lira, desaga şi svitca
{123}
.

― Dezbracă-te de tot!… Trăsni-te-ar! răcni Zagłoba.

Cneaghina, văzând ce se petrece, ca să nu-şi ruşineze sfiala cu vederea trupurilor goale, se depărta în grabă, urmărită de blestemele lui Zagłoba.

După ce ajunse destul de departe, se opri, neştiind ce să mai facă. În apropiere se afla un trunchi de copac doborât de vifore, se aşeză pe el şi aşteptă. Auzea scâncetele mutului, gemetele cerşetorului şi gălăgia pe care o făcea Zagłoba.

În cele din urmă hărmălaia încetă. Se mai auzeau doar ciripitul păsărilor şi foşnetul frunzelor. În curând auzi răsuflarea şi mersul greoi al unui om.

Era jupân Zagłoba.

Pe umăr ducea svitcile cerşetorului şi ale băiatului, iar în mâini două perechi de cizme şi lira. Apropiindu-se, începu să clipească din ochiul sănătos, să zâmbească şi să gâfâie.

― Nici un aprod la judecată nu zbiară cât am zbierat eu! spuse. Am răguşit, dar am căpătat ce-am vrut. Dacă sultanul n-o să mă facă de-a dreptul paşă sau domnitor al Moldovei, e un nerecunoscător, pentru că am sporit cu doi numărul sfinţilor turci. A, nemernicii! Mă rugau să le las măcar cămăşile! Dar le-am spus să fie destul de mulţumiţi că-i las în viaţă. Ia uite, jupâniţă. Toate sunt noi, şi svitcile, şi cizmele, şi cămăşile. Poate să fie ordine în Republica asta, când ţărănoii fac atâta lux? Au fost la hramul de la Browarki, unde au adunat parale bunicele şi şi-au cumpărat de toate de la iarmaroc. Nu sunt puţini şleahtici în ţara asta care nu izbutesc să scoată din munca pământului atâta cât strânge un cerşetor. De acum încolo mă las de meşteşugul cavalerilor şi mă apuc să jefuiesc cerşetorii la drumul mare, fiindcă văd că
eo modo
{124}
am să mă îmbogăţesc mai repede.

― Dar ce folos ai jupâne, din fapta Domniei Tale? întrebă Helena.

― Ce folos? Domnia Ta nu înţelegi? Aşteaptă numai puţin şi ai să vezi folosul în carne şi oase.

Rostind acestea, luă jumătate din îmbrăcămintea prădată şi se depărtă în tufişurile de pe mal. După o vreme, în tufe răsunară sunete de liră, apoi se arătă… nu jupân Zagłoba, ci un adevărat cerşetor ucrainean, cu un ochi acoperit de albeaţă şi cu barba încărunţită.

Se apropie de Helena cântând, cu glasul răguşit:

 

O, mândre
ş
oim, o, frate bun,

Ce zbori înalt

Ş
i vezi departe!

 

Cneaghina bătu din palme şi, pentru întâia oară de când fugise de la Rozłogi zâmbetul îi însori faţa frumoasă.

― Dacă nu ştiam că eşti Domnia Ta, nu te mai recunoşteam!

― Păi cum? răspunse jupân Zagłoba. Pesemne că nici la petrecerile din câşlegi n-ai văzut o mascara mai dihai ca mine. M-am uitat şi eu în apa Kahamlikului şi, dacă am văzut vreodată un cerşetor mai acătării, să mă spânzure cu frânghia de la desagi! Şi mă pricep şi la cântece. Ce preferi, jupâniţă? Să-ţi cânt poate despre Marusia Bohusławka, despre Bondariwna sau despre moartea lui Sierpiahow
{125}
? O ştiu şi pe asta. Să fiu al dracului, dacă nu sunt în stare să câştig o bucată de pâine printre cei mai mari tâlhari.

― Abia acum pricep de ce i-ai despuiat pe bieţii cerşetori: în hainele lor putem să călătorim fără primejdie.

― Se înţelege, zise jupân Zagłoba. Ce gândeşti Domnia Ta! Prin locurile acestea oamenii sunt mai răi decât în alte părţi, şi numai braţul prinţului îi opreşte pe tâlhari să-şi facă de cap; acum când vor afla de războiul cu zaporojenii şi de biruinţele lui Chmielnicki nici o putere din lume nu poate să-i mai oprească de la răscoală. Domnia Ta ai văzu pe herghelegiii aceia care voiau să ne ia pielea? Dacă hatmanii nu-l înfrâng mai repede pe Chmielnicki, peste o zi, două, toată ţara va fi în flăcări, şi cum ne mai strecurăm noi printre ţăranii răzvrătiţi? Decât să cazi în ghearele lor, mai bine rămâneai în puterea lui Bohun.

― O, nu se poate! Mai bine moartea! îl întrerupse cneaghina.

― Eu, în schimb, prefer să trăiesc, pentru că moartea e numai o dată şi nici o minte din lume nu poate să te scape de ea. Cred că Dumnezeu ne-a trimis pe aceşti cerşetori. S-au înspăimântat grozav, ca şi herghelegiii, când au auzit că se apropie prinţul cu oastea. Au să stea cel puţin trei zile ascunşi printre trestii de frică. Noi între timp, travestiţi, o să ajungem cumva la Zołotonosza; dacă aflăm acolo ajutor şi pe fraţii Domniei Tale – e bine, dacă nu, pornim mai departe până la hatmani, sau îl aşteptăm pe prinţ fără primejdii, pentru că cerşetorii n-au de ce se teme de ţărani sau de cazaci. Am putea să trecem nevătămaţi şi prin tabăra lui Chmielnicki. Numai pe tătari nu trebuie să-i întâlnim, fiindcă ei te-ar lua în robie, aşa tânără cum eşti.

― Atunci şi eu trebui să-mi schimb hainele.

― Aşa-i, aruncă Domnia Ta hainele căzăceşti şi prefă-te într-un pui de ţăran. Eşti cam prea frumoasă pentru un copil de ţăran, ca şi mine pentru un cerşetor bătrân, dar nu-i nimic. Vântul o să-ţi asprească obrăjorii; iar mie o să-mi scadă burdihanul de atâta mers pe jos. O să dau jos toată osânza de pe mine. Când mi-au ars moldovenii ochiul, credeam că m-a lovit o mare năpastă, dar acum văd că-mi prinde bine, căci un cerşetor cu vederea bună ar fi dat de bănuit. Domnia Ta o să mă duci de mână şi ai să-mi zici Onufrij, ăsta e numele meu de cerşetor. Acum însă, schimbă-te cât poţi de repede, pentru că e timpul să pornim la drum şi, cum călătorim pe jos, vom avea mult de mers.

Jupân Zagłoba plecă, iar Helena începu să se îmbrace în straiele mutului. După ce îşi stropi faţa cu apă din râu, aruncă ilicul căzăcesc, se îmbrăcă în svitca ţărănească, îşi puse pe cap o pălărie de pai şi luă desagii în spinare. Din fericire, băieţandrul jefuit de Zagłoba era înalt şi slab, aşa că hainele lui i se potriveau de minune.

Întorcându-se, Zagłoba o privi din cap până în picioare şi spuse:

― Dumnezeule mare, nu puţini cavaleri s-ar lipsi cu plăcere de contăşul lor, numai să-i conducă un asemenea flăcăiandru; cunosc un husar care ar face-o fără să şovăie. Cu părul ăsta trebuie să facem ceva. La Stambul am văzut prea-frumoşi copii de casă, dar aşa ceva nu mi-au întâlnit ochii.

― Dă, Doamne, ca frumuseţea mea să nu mi se întoarcă împotrivă! rosti Helena.

Cu toate acestea zâmbea, pentru că urechile ei de femeie erau măgulite de admiraţia lui Zagłoba.

― Frumuseţea nu se întoarce niciodată împotrivă, şi eu sunt cel dintâi exemplu, deoarece când mi-au ars turcii ochiul la Galata, voiau să mi-l ardă şi pe celălalt, dar m-a scăpat nevasta paşei de acolo, şi asta numai din pricina frumuseţii mele neobişnuite, ale cărei resturi Domnia Ta poate să le vadă şi acum.

― Păi Domnia Ta parcă spuneai că moldovenii ţi-au ars ochiul?

― Erau moldoveni turciţi, care slujeau la paşa de la Galata.

― Dar Domnia Ta n-ai nici un ochi ars!

― Aşa-i, mi s-a acoperit de albeaţă din cauza fierului încins. E totuna. Ei, ce-ai de gând să faci cu cosiţele Domniei Tale?

― Ce să fac, trebuie să le tai.

― Asta aşa este, dar cum?

― Cu sabia Domniei Tale.

― Cu sabia merge să tai capul, dar părul, nu ştiu
quo modo
?

― Ştii ce? Am să mă aşez lângă trunchiul ăsta doborât şi o să-mi trec părul peste el, iar Domnia Ta mi-l tai cu sabia. Numai să ai grijă să nu-mi tai capul.

― Cât despre asta, să n-ai teamă. Nu o dată, beat fiind, am retezat mucul lumânărilor fără să ating ceara. Aşa că n-am să te nedreptăţesc nici pe Domnia Ta, cu toate că o fac pentru întâia dată.

Helena se aşeză lângă trunchi şi, aruncându-şi de-a curmezişul părul lung şi negru ca pana corbului, îşi ridică privirile către jupân Zagłoba.

― Sunt gata, spuse, loveşte, jupâne.

Şi-i zâmbea cu anume tristeţe, părându-i rău de cosiţele pe care abia puteai să le cuprinzi cu amândouă palmele lângă cap. Dar nici lui jupân Zagłoba nu-i venea la socoteală. Încalecă pe trunchi, ca să-i fie tăietura mai la îndemână, şi mormăi:

― Ptiu! ptiu! Mai bine mă fac bărbier şi rad capetele cazacilor pe lângă smocuri. Mi se pare că sunt un mare meşter care face o treabă de călău, fiindcă Domnia Ta ştii că ei taie părul vrăjitoarelor ca să nu se ascundă diavolul în el şi să le strice rezultatele torturii. Dar Domnia Ta nu eşti vrăjitoare, aşa că fapta mea mi se pare scârboasă, şi dacă pan Skrzetuski n-o să-mi reteze urechile, atunci îi rămân dator. Să mă ia dracu’ dacă nu simt furnicături în tot braţul, jupâniţă, cel puţin închide ochii.

― Gata! zise Helena.

Jupân Zagłoba se înălţă, ca şi când s-ar fi aflat în scări. Fierul subţire vâjâi prin aer şi numaidecât două cozi lungi şi negre alunecară pe coaja netedă până la pământ.

― Gata! rosti Zagłoba la rândul său.

Helena se ridică repede şi părul retezat scurt i se răsfiră într-un cerc negru în jurul feţei învăpăiate de ruşine, pentru că în vremurile acelea tăierea cozilor unei fete era semn de mare ruşine; din partea ei era o jertfă grea, pe care o făcuse numai de nevoie.

I se iviră lacrimi în ochi, iar jupân Zagłoba, nemulţumit de sine, nu fu în stare s-o mângâie deloc.

― Mi se pare că am făptuit o ticăloşie, spuse, şi îţi repet, jupâniţă, că dacă pan Skrzetuski este un cavaler care ţine la mândria lui, ar trebui să-mi taie urechile. Nu se putea altfel, pentru că ţi-ar fi ghicit îndată
sexus.
Acum cel puţin, o să mergem fără frică. I-am pus sabia în gât cerşetorului şi l-am întrebat de drum. După cele ce mi-a spus, o să zărim în stepă trei stejari, în jurul cărora se întinde râpa lupilor, iar pe lângă râpă un drumeag duce la Demianówka, spre Zołotonosza. Zicea că şi ciumacii merg pe drumul ăsta, aşa că o să ne urcăm în vreun car. Suntem la mare ananghie, jupâniţă, o să ţinem minte câte zile vom avea. Acum trebuie să ne despărţim şi de săbii, pentru că nu se cuvine ca un cerşetor şi băieţandrul lui să poarte lucruri de-ale şleahticilor. O vâr sub trunchiul ăsta; poate dă Dumnezeu şi odată şi odată am s-o găsesc. Multe lupte a văzut săbioara asta şi multe isprăvi a mai făcut. Crede-mă, jupâniţă, că până acum eram mare căpetenie, dacă nu erau invidia şi răutatea oamenilor care m-au învinuit de prea multă dragoste pentru băuturile fierbinţi. Aşa se întâmplă totdeauna pe lume. Nu e nici o dreptate! Dacă nu m-am dus la pieire, ca orice prost, şi am ştiut ca un al doilea
Cunctator
{126}
să împreun bărbăţia cu înţelepciunea, pan Zaćwilichowski mi-a spus că sunt un laş. E un om cumsecade, dar are limba veninoasă. Nu de mult, mă tot necăjea că m-am înfrăţit cu cazacii, dar dacă nu era acea prietenie, Domnia Ta nu mai scăpai din mâna lui Bohun.

Sporovăind întruna, jupân Zagłoba vârî săbiile sub trunchiul copacului, le acoperi cu buruieni şi cu iarbă, apoi îşi trecu peste umăr desaga şi teorba, luă în mână ciomagul cerşetorului, bătut cu cremene, îl mânui de câteva ori şi spuse:

― Ei, nu e rău, cu ăsta poţi să aprinzi stele verzi în ochii câinilor ori ai lupilor şi să le numeri măselele. Cea mai rea dintre toate relele e că trebuie să mergem pe jos, dar n-avem încotro! Să mergem!

Plecară.

Flăcăiandrul cu părul negru o luă înainte şi cerşetorul după el. Zagłoba bodogănea şi blestema mereu, deoarece îi era cald să meargă pe jos, cu toate că prin stepă bătea vântul, care rumenea şi făcea smead obrazul frumuşelului flăcău. În curând ajunseră la râpa pe fundul căreia curgea un izvor ce-şi ducea apa limpede spre Kahamlik. Lângă râpă, nu departe de râu, se înălţau pe o movilă trei stejari puternici; călătorii noştri se îndreptară îndată către ei. Apoi dădură numaidecât de urmele drumeagului care, acoperit de florile crescute din bălegarul vitelor, se întindea ca o fâşie galbenă prin stepă. Drumul era pustiu; nici tu ciumaci, nici catran şi nici boi vineţii care mergeau încet nu se vedeau. Unde şi unde se zăreau oase de vite împrăştiate de lupi şi albite de soare. Călătorii mergeau fără oprire, odihnindu-se doar în pădurile umbroase de stejar. Flăcăul cu cosiţe negre se culca pe iarba verde, iar bătrânul veghea. Trecură şi peste câteva pâraie; unde nu era vad, îl căutau mergând de-a lungul malului. Adesea cerşetorul trecea flăcăul în braţe cu o putere neobişnuită la un om care umblă după pomană. Dar era un cerşetor lat în spate! Merseră aşa până spre seară, când băiatul se aşeză lângă drum într-o pădure de stejar şi zise:

― Nu mai am putere nici să-mi trag sufletul. Nu pot să merg mai departe. Stau şi mor aici.

Bătrânul se îngrijoră de-a binelea.

― O, pustietăţi blestemate! ocărî el. Nici un hutor, nici o aşezare pe drum, nici ţipenie de om. Nu putem să rămânem aici la noapte. Se lasă înserarea, peste un ceas o să fie întuneric şi, ascultă numai, jupâniţă!

Cerşetorul tăcu şi o vreme se înstăpâni liniştea adâncă.

Deodată se auzi un urlet îndepărtat, jalnic, care parcă se smulgea din măruntaiele pământului, dar de fapt ieşea din râpa care se adâncea nu departe de drum.

― Sunt lupi, spuse jupân Zagłoba. Noaptea trecută am avut caii şi ni i-au mâncat, acum o să ne atace pe noi. Adevărat, am eu un pistol sub svitcă, dar nu ştiu dacă pulberea îmi ajunge pentru două împuşcături, şi n-aş vrea să slujesc drept marţipan la nunta lupilor. Auzi, jupâniţă?

Other books

A Room on Lorelei Street by Mary E. Pearson
Shallow Grave by Cynthia Harrod-Eagles
Man Gone Down by Michael Thomas
Memories of Love by Joachim, Jean C.
McNally's Bluff by Vincent Lardo, Lawrence Sanders
The Cross Legged Knight by Candace Robb
Moon Mirror by Andre Norton