Prin foc si sabie (95 page)

― Îndată, mâine chiar! zise Wołodyjowski.

― Ce mâine! Astăzi încă, în zori, pornim; să pună şeile pe cai.

Bucuria umplu toate inimile şi se auzeau când strigăte de recunoştinţă faţă de îndurarea cerului, când întrebări adresate lui Rzędzian, la care copilul de casă răspundea cu încetineala-i cunoscută.

― Mânca-te-ar puricii! exclamă Zagłoba; ştiu că Skrzetuski are o slugă cum nu se mai află!

― Cum adică? întrebă Rzędzian.

― E în stare să te acopere cu aur.

― Aşa gândesc şi eu, că m-am învârtit de răsplată, deşi nu pentru bani îmi slujesc eu stăpânul, ci din credinţa pe care i-o port.

― Şi cu Bohun ce-ai făcut? întrebă Wołodyjowski.

― Ăsta a fost şi necazul meu, Domnia Ta; iar era bolnav şi nu se cuvenea să-l străpung, m-ar fi certat şi stăpânul meu. Aşa a fost să fie! Ce era să fac? După ce mi-a spus şi mi-a dat tot ce avea să-mi spună şi să-mi dea, ce mi-am zis? De ce să mai umble prin lume un tâlhar ca ăsta, care ţine închisă o jupâniţă şi pe mine m-a vătămat la Czehryn? Mai bine să nu mai fie slobod şi să ajungă pe mâna călăului! Pentru că m-am gândit că poate se însănătoşeşte şi porneşte cu cazacii după noi. Aşa că fără să mai stau prea mult pe gânduri, m-am dus la comandantul Regowski care se afla la Włodawa cu steagul lui şi i-am adus la cunoştinţă că şleahticul prefăcut nu e altul decât Bohun, cel mai cumplit dintre răzvrătiţi. Până acum poate că l-au şi spânzurat.

Rzędzian izbucni într-un râs prostesc şi se uită la cei de faţă, aşteptând parcă să facă şi ei la fel, dar care nu-i fu mirarea, când văzu că tac chitic. Abia după un răstimp Zagłoba mormăi: „Să lăsăm asta”; în schimb, Wołodyjowski tăcea mâlc, iar jupân Longinus începu să ţâţâie din limbă, să clatine din cap şi în sfârşit spuse:

― Ei, frăţioare, nu prea te-ai purtat cum se cuvine; adică destul de urât!

― Cum aşa, Domnia Ta? întrebă uluit Rzędzian. Era mai bine să înfig cuţitul în el?

― Şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine, dar nu ştiu care din două e mai bună; să fii tâlhar sau iudă?

― Ce vorbeşti, Domnia Ta? Păi ce, Iuda a vândut un răzvrătit? Iar Bohun e duşmanul Măriei Sale regele şi al Republicii întregi!

― Prea bine, dar tot nu-i frumos. Şi cum zici că-l chema pe comandant?

― Regowski, Jakub Regowski.

― Acelaşi! îngână lituanianul. Ruda lui Łaszcz şi neprietenul lui Skrzetuski.

Dar nu-l mai auzi nimeni, fiindcă începu să vorbească jupân Zagłoba:

― Domniile Voastre! spuse. N-are nici un rost să mai zăbovim aici! Slavă Domnului, acum, cu ajutorul acestui copil de casă, pe care l-a adus Dumnezeu, o să putem căuta cu mai mult spor! Mâine trebuie să pornim. Prinţul a plecat, dar trebuie să pornim la drum şi fără învoirea lui, pentru că nu mai avem timp de aşteptat! Merg Wołodyjowski, eu şi Rzędzian, iar Domnia Ta, jupâne Podbipięta, mai bine rămâi aici, fiindcă înălţimea şi sărăcia de duh a Domniei Tale ne-ar putea da de gol.

― A, nu, fârtate, merg şi eu! se împotrivi lituanianul.

― Pentru binele jupâniţei trebuie să te îndupleci şi să rămâi. Pe Domnia Ta cine te-a văzut o dată, nu te mai uită cât trăieşte. Avem noi semn de liberă trecere, adevărat, dar pe Domnia Ta nu te-ar crede nici aşa. L-ai sugrumat pe Pułjan sub privirile tuturor mojicilor lui Krzywónos, aşa că te-ar recunoaşte îndată, dacă te-ar vedea printre noi. Nu, nu se poate să mergi cu noi. Acolo n-ai să găseşti cele trei capete, iar al Domniei Tale nu ne-ar ajuta prea mult. Decât să ne pierzi pe toţi, mai bine rămâi aici.

― Mă apucă jalea, se întristă lituanianul.

― Jalea ca jalea, dar trebuie să rămâi. Când ne vom duce să culegem cuiburi din copaci, atunci o să te luăm şi pe Domnia Ta, dar acum nu.

― Mi-e ruşine să te ascult!

― Vino să te sărut, că mi-e inima plină de bucurie, dar rămâi aici. Numai, încă ceva, Domniile Voastre! Lucrul de căpetenie e să facem totul în taină, să nu afle oştenii, iar de la ei ţăranii. Nimănui, nici o vorbă.

― Da, dar prinţul?

― Prinţul nu e aici.

― Şi Skrzetuski, când va sosi?

― Mai ales lui să nu-i spuneţi nimic, pentru că ar pleca îndată după noi; o să aibă destul timp să se bucure; şi Doamne fereşte de o nouă dezamăgire, şi-ar pierde mintea. Domniile Voastre, daţi-vă cuvântul de cavaler că nu veţi scoate o vorbă.

― Ni-l dăm! spuse Podbipięta.

― Ni-l dăm, ni-l dăm! repetară Wołodyjowski şi Rzędzian.

― Şi acum să-i mulţumim lui Dumnezeu.

Jupân Zagłoba îngenunche cel dintâi, după el ceilalţi, şi se rugară multă vreme cu înfocare.

CAPITOLUL XXII

P
RIN
Ţ
UL
PLECASE
ÎNTR
-
ADEV
Ă
R
CU
câteva zile înainte la Zamość pentru a strânge noi polcuri şi, cum nu se aşteptau să se întoarcă prea repede, Wołodyjowski, Zagłoba şi Rzędzian plecară fără ştirea nimănui, în cea mai mare taină; dintre oamenii rămaşi la Zbaraż numai jupân Longinus cunoştea scopul călătoriei, dar şi el, legat prin cuvântul dat, tăcea ca fermecat.

Wierszułł şi ceilalţi ofiţeri, ştiind de moartea cneaghinei, nu puneau plecarea micului cavaler şi a lui Zagłoba în legătură cu logodnica nefericitului Skrzetuski şi credeau mai degrabă că cei doi prieteni se duceau la el, cu atât mai mult cu cât era cu ei şi Rzędzian, despre care se ştia că-l slujeşte pe Skrzetuski.

Cei trei călători merseră drept la Chlebanowka şi acolo făcură pregătirile de drum.

Înainte de toate, Zagłoba cumpără cu banii împrumutaţi de la Longinus cinci cai voinici de Podolia, buni pentru marşuri lungi, de care se foloseau de obicei călărimea polonă şi căpeteniile cazace; un asemenea cal putea să alerge toată ziua după un bahmet tătăresc, iar în ce priveşte iuţeala, întrecea şi caii turceşti, faţă de care era mai rezistent la schimbările vremii, îndurând mai bine nopţile friguroase şi ploile. Jupân Zagłoba făcu rost de cinci cai din acest soi; în afară de asta, pentru toţi trei şi pentru cneaghină cumpără svitci căzăceşti bogate. Rzędzian se îngriji de legăturile cu lucruri, iar când toate fură plănuite şi pregătite, porniră la drum, încredinţându-se în paza lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae, patronul fecioarelor.

Îmbrăcaţi aşa, puteau fi lesne luaţi drept atamani cazaci şi oştenii din garnizoanele polone şi străjile risipite până hăt, spre Kamieniec îi opriră de multe ori să-i cerceteze, dar de aceştia jupân Zagłoba scăpă repede. Multă vreme înaintară printr-un ţinut fără primejdii, ocupat de steagurile lui Lanckoroński, care se apropia încet de Bar, ca să aibă sub ochi polcurile de cazaci care se adunau acolo. Toată lumea ştia că negocierile nu vor duce la nimic, aşa că războiul plutea în aer, cu toate că armiile nu se mişcaseră din loc.
Armisticium
de la Perejasław se sfârşea la Rusalii; luptele de hărţuială nu încetaseră nici o clipă, iar acum deveniseră mai înverşunate, şi amândouă părţile aşteptau numai semnalul de începere; între timp, deasupra stepelor hălăduia primăvara. Pământul frământat de copitele cailor se acoperise cu un covor subţire de iarbă şi flori crescute din trupurile oştenilor căzuţi. Deasupra câmpurilor de bătaie se avântau în tării ciocârliile; prin văzduh treceau cârduri de păsări; apele revărsate se vălureau strălucind sub adierea caldă a vântului, iar seara broaştele, care înotau prin apa încălzită până noaptea târziu, sporovăiau, orăcăind de bucurie.

Se părea că firea vrea să-şi vindece rănile şi să-şi ogoiască durerile, acoperind mormintele cu flori. Pe cer şi pe pământ era lumină, prospeţime, răcoare şi veselie, iar stepa întreagă, zugrăvită parcă, strălucea ca o ţesătură cu fire de aur, făcea ape-ape ca un curcubeu sau ca o cingătoare poloneză pe care o mână îndemânatică potrivise cu pricepere toate culorile. Stepele roiau de mulţimea păsărilor, un vânt larg aşternea întinderile, zbicind pământul şi colorând feţele oamenilor.

Tot ce trăia se bucura şi se umplea de dor nespus de viaţă, aşa că şi călătorii noştri erau plini de voie bună. Wołodyjowski cânta întruna, iar jupân Zagłoba se întindea pe cal, dezmorţindu-şi cu plăcere spinarea la soare; într-un răstimp, când se încălzise bine, îi spuse micului cavaler:

― Mi-e tare bine; la drept vorbind, în afară de mied şi vin, pentru nişte ciolane bătrâne ca ale mele nimic nu e mai bun ca soarele.

― E bun pentru toţi, răspunse Wołodyjowski. Bagă de seamă, Domnia Ta, că şi
animalibus
le place să se perpelească la soare.

― Mare noroc că mergem după cneaghină pe asemenea vreme, zise Zagłoba. Iarna ne-ar fi fost greu să fugim cu jupâniţa prin ger.

― S-o scăpăm noi, şi ticălos să fiu dacă ne-o mai ia cineva.

― Pane Michał, răspunse Zagłoba, mă tem numai că dacă va începe războiul, tătarii vor porni prin părţile acelea şi vor pune mâna pe noi; cu cazacii ne descurcăm noi. Ţăranilor răzvrătiţi nu trebuie să le arătăm cine suntem, ai văzut că ne iau drept căpetenii, iar zaporojenii respectă semnul de trecere, şi numele lui Bohun ne va sluji drept scut.

― Eu îi cunosc pe tătari; în ţinutul Łubnie viaţa se scurgea într-o hărţuială continuă, eu şi Wierszułł nu aveam linişte niciodată, răspunse Michał.

― Şi eu îi cunosc, zise Zagłoba. Ţi-am mai spus doar că mi-am petrecut mulţi ani printre ei şi puteam să ajung la slujbe înalte, dar cum n-am vrut să mă dau în legea lor, am fost nevoit să las totul baltă; ba, mai voiau să mă şi omoare ca pe un mucenic, pentru că l-am îndemnat pe cel mai mare preot al lor să treacă la credinţa adevărată.

― Păi Domnia Ta spuneai altădată că asta s-a întâmplat la Galata?

― La Galata a fost una, şi la Crîm alta. Dacă Domnia Ta crezi că lumea se sfârşeşte la Galata, apoi nu ştii nici măcar unde şi-a înţărcat dracul copiii. Pe lumea asta fiii lui Belial sunt mai mulţi decât creştinii.

Aici se amestecă în vorbă Rzędzian.

― Nu trebuie să ne temem numai de tătari, zise el, pentru că nu v-am spus Domniilor Voastre tot ce mi-a destăinuit Bohun: râpa e păzită de puteri necurate. Zdrahonul de fată care o are în grijă pe jupâniţă e o vrăjitoare puternică şi e în cârdăşie cu diavolii; nu ştiu dacă n-o să-i dea de ştire că venim. Adevărat, eu am un plumb, pe care l-am muiat eu însumi în zeamă de grâu sfinţit, fiindcă altul nu se prinde de ea, dar acolo pot să fie cete întregi de strigoi care apără intrarea. E treaba Domniilor Voastre să nu mi se întâmple ceva rău, fiindcă aş pierde îndată răsplata.

― Trântore! îl certă jupân Zagłoba. Nu mai avem altceva de făcut, decât să ne gândim la tine. N-o să-ţi sucească dracul gâtul, şi chiar de ţi l-ar suci, n-o să fie mare pagubă, pentru că oricum tot ai să fii blestemat pentru lăcomia ta. Sunt un vulpoi prea bătrân ca să mă sperii cu fleacuri, apoi află că dacă Horpyna e o vrăjitoare puternică, eu sunt mai puternic, fiindcă am deprins acest meşteşug al întunericului în Persia. Ea îi slujeşte pe diavoli şi ei pe mine; aş putea să-i pun la plug ca pe nişte boi, numai că nu vreau, gândindu-mă la mântuirea sufletului.

― Prea bine, Domnia Ta, dar de astă dată foloseşte puterea pe care o ai, fiindcă tot e mai bine să fim fără primejdie.

― Eu am mai multă încredere în binele ce-l facem şi în puterea lui Dumnezeu, rosti Wołodyjowski. Pe Horpyna şi pe Bohun n-au decât să-i păzească diavolii, noi avem cu noi îngerii cerului, cărora nu li se pot împotrivi nici cei mai aprigi călăreţi ai iadului; de aceea făgăduiesc Sfântului Arhanghel Mihail şapte lumânări din ceară albă.

― Am să dau şi eu una, zise Rzędzian, ca să nu mă mai înfricoşeze jupân Zagłoba cu osânda veşnică.

― Eu sunt cel dintâi care te va trimite în iad, răspunse şleahticul, dacă se va arăta că nu cunoşti bine locul.

― Cum să nu-l cunosc? Numai să ajungem la Waładynka şi nimeresc cu ochii închişi. Mergem de-a lungul malului spre Nistru, iar râpa o să fie pe partea dreaptă şi o s-o cunoaştem după stânca ce astupă intrarea. La prima aruncătură de ochi se pare că n-ai pe unde să te strecori, dar în stâncă se află o spărtură prin care pot să treacă doi cai unul lângă altul. Când o să fim acolo, nu poate nimeni să ne mai scape, fiindcă asta e singura intrare şi ieşire din râpă; pe de lături pereţii sunt atât de înalţi, încât abia pasărea de poate zbura peste ei. Vrăjitoarea omoară oamenii care intră fără învoirea ei şi sunt multe schelete pe acolo, dar Bohun mi-a poruncit să nu le iau în seamă; trebuie să mergem înainte şi să strigăm: „Bohun! Bohun!”… şi ne va întâmpina cu prietenie. În afară de Horpyna, mai e acolo şi Czeremis care ţinteşte grozav cu flinta. Trebuie să-i omoram pe amândoi.

― Pe Czeremis, nu zic ba, dar pe fată e destul s-o legăm bine.

― Cum s-o legi, Domnia Ta? E atât de puternică încât îţi rupe platoşa ca pe o cămaşă, e în stare să frângă o potcoavă în mână. Poate numai jupân Podbipięta i-ar veni de hac, dar noi nu. Ce să mai vorbim, Domnia Ta, am pentru ea un plumb sfinţit, n-are decât să-i bată ceasul din urmă drăcoaicei; altfel ar alerga după noi ca o lupoaică, asmuţind cazacii asupra noastră, şi nu numai că n-am mai putea s-o scăpăm pe jupâniţă, dar nu mai încape îndoială că ne-am pierde şi viaţa.

Vorbind aşa şi chibzuind, vremea trecea. Călăreau repede, lăsând în urmă târguri, sate, hutoare şi morminte. Mergeau pe drumul care duce prin Jarmolińce către Bar, de unde aveau să se îndrepte pieziş spre Jampol şi Nistru. Trecură prin locurile în care Wołodyjowski îl bătuse pe Bohun, scăpându-l pe jupân Zagłoba din mâinile lui. Nimeriră chiar la acelaşi hutor, unde făcură un popas. Uneori îşi petreceau noaptea în stepă, sub acoperişul cerului, şi atunci jupân Zagłoba îşi povestea vechile păţanii întâmplate şi închipuite. Cel mai mult vorbeau, fireşte, despre cneaghină şi despre slobozirea ei din robia vrăjitoarei.

După ce ieşiră, în sfârşit, din regiunea ţinută în frâu de garnizoanele şi steagurile lui Lanckoroński, intrară în ţinuturile stăpânite de cazaci, unde nu rămăsese nici picior de leah, fiindcă cei care nu izbutiseră să fugă, fuseseră trecuţi prin foc şi sabie. După luna mai, veni un iunie dogoritor, şi abia făcuseră a treia parte din călătorie, deoarece drumul era lung şi greu. Din fericire, nu-i ameninţa nici un pericol din partea cazacilor. Cetelor de ţărani nu le arătau îndreptările, fiind luaţi de cele mai multe ori drept atamani. Cu toate acestea, din când în când, erau întrebaţi cine sunt, şi atunci jupân Zagłoba, dacă cel care întreba era un cazac de la Niż, îi arăta buzduganul de trecere dat de Bohun, iar dacă era vreun răzvrătit, nu mai cobora de pe cal, ci îl izbea cu piciorul în piept şi îl dobora la pământ; văzând acestea, ceilalţi se dădeau la o parte din drum, gândind nu numai că e cineva de-al lor, dar, de vreme ce bate, trebuie să fie cineva de seamă. „Poate Krzywónos, Burłaj sau chiar tătucul Chmielnicki.”