Authors: Henryk Sienkiewicz
Hei, hei, m
ă
doare inima…
În adâncul pădurii, pe un drumeag bătut de carele ţăranilor se arătă Buhun. Calul îi era plin de spumă şi noroaie.
Se avântase, pesemne, după cum îi era obiceiul, prin stepă şi prin pădure, să se îmbete de vânt, să se piardă în depărtări şi să uite, să-şi aline durerea.
Acum se întorcea la Rozłogi.
Văzând această siluetă măreaţă, cu adevărat de cavaler, apărând pentru o clipă şi pierind, Skrzetuski se gândi fără să vrea, mormăind pe sub mustăţi:
― Pentru mine e un noroc că a hăcuit un om în faţa jupâniţei.
Deodată i se strânse inima de jale. Îi părea rău şi de cazac, dar şi mai rău că, legându-se prin cuvânt faţă de cneaghină, nu putea să-şi repeadă calul după el şi să-i spună:
― Iubim aceeaşi fată, unul din noi e de prisos pe lume. Cazace, scoate sabia!
CAPITOLUL V
A
JUNGÂND
LA
Ł
UBNIE
, Skrzetuski nu-l află pe prinţ la palat. Plecase la Sieńcza, la un botez al unui vechi curtean al său, pan Suffczyński, însoţit de prinţesă, cele două jupâniţe de Zbaraż şi multe persoane de la Curte. Se trimise deci veste la Sieńcza despre întoarcerea porucinicului de la Crîm şi despre sosirea solului moldovean; între timp cunoscuţii şi tovarăşii de arme îl întâmpinară cu bucurie pe Skrzetuski după lunga-i călătorie; mai ales Wołodyjowski care, după ultimul duel, era cel mai bun prieten al porucinicului. Acest cavaler se distingea prin aceea că era veşnic îndrăgostit. Convingându-se de lipsa de sinceritate a Anusiei Borzobohata, îşi îndreptase inima simţitoare spre Aniela Leńska, tot o jupâniţă de la Curte, iar când cu o lună înainte aceasta se însoţise cu Staniszewski, Wołodyjowski, ca să-şi aline suferinţa, începuse să ofteze după cea mai mare dintre principesele de Zbaraż, Anna, nepoata prinţului Wiśniowiecki.
Înţelegea prea bine că, ridicându-şi ochii atât de sus, nu putea să tragă nici cea mai mică nădejde, cu atât mai mult cu cât se şi înfăţişaseră pentru principesă peţitorii Bodzyński şi Lassota, în numele panului Przyjemski, fiul voievodului de Lęczyca. Nefericitul Wołodyjowski îşi povesti aşadar amărăciunile porucinicului nostru, împărtăşindu-i toate întâmplările şi tainele de la Curte, pe care acesta le asculta numai pe jumătate, având mintea şi inima prinse cu altceva. Dacă n-ar fi fost neliniştea care face totdeauna bună pereche cu dragostea, chiar atunci când aceasta e împărtăşită, Skrzetuski s-ar fi simţit fericit întorcându-se după o absenţă îndelungată la Łubnie, unde-l înconjurau feţe binevoitoare şi larma vieţii ostăşeşti cu care se obişnuise de mult. Fiindcă Łubnie, ca reşedinţă princiară, deşi putea să stea alături în ce priveşte strălucirea de toate palatele „regişorilor”, se deosebea totuşi de acestea prin asprimea vieţii, adevărată viaţă de tabără. Dacă cineva trecea pe la Łubnie, fie şi în vreme de pace, necunoscând obiceiurile şi disciplina de acolo, putea să creadă că se pregăteşte vreo campanie. Oşteanul era preţuit mai mult decât curteanul, fierul mai mult decât aurul, iar sunetul trâmbiţelor precumpănea asupra larmei ospeţelor şi a petrecerilor. Pretutindeni domnea o ordine puţin obişnuită şi o disciplină necunoscută în alte părţi; pretutindeni mişunau căpetenii din felurite steaguri: cuirasieri, dragoni, cazaci, tătari şi moldoveni, sub ordinele cărora slujeau nu numai oşteni din întregul ţinut de dincolo de Nipru, ci, de bunăvoie, şi şleahta din toate părţile Republicii. Oricine voia să deprindă meşteşugul armelor într-o adevărată şcoală de cavaler, venea la Łubnie. Alături de rusini se aflau acolo oşteni din Mazowsze, Lituania şi Małopolska, ba chiar şi prusieni. Regimentele de pedestrime şi tunarii, supranumiţi „oamenii de foc”, erau întocmite cu osebire din lefegii nemţi aleşi pe sprânceană şi plătiţi cu mare soldă; la dragoni slujeau mai ales localnicii, lituanienii se înrolau în steagurile tătare, iar cei din Małopolska se îmbulzeau de obicei la cuirasieri. Prinţul nu îngăduia oştenilor să lâncezească, de aceea în tabără era o mişcare necontenită. În timp ce unele polcuri plecau să schimbe paza în staniţe şi palănci, altele se întorceau la Łubnie; muştrul şi mânuirea armelor durau toată ziua. Uneori, chiar dacă tătarii stăteau liniştiţi, prinţul întreprindea campanii îndepărtate prin stepele silhui şi prin pustie, ca să-şi înveţe oştenii cu marşurile, să ajungă prin locuri necălcate de nimeni înaintea lui şi să răspândească slava numelui său. În toamna trecută înaintase pe malul stâng al Niprului până la Kudak, unde pan Grodzicki, căpetenia garnizoanei, îl întâmpinase ca pe un adevărat monarh; pătrunsese apoi pe lângă praguri până la Chortyca, poruncind să se ridice în pustia Kuczkasów o movilă mare de piatră drept amintire şi semn că nimeni nu mai ajunsese atât de departe prin părţile acelea.
{73}
Pan Bogusław Maszkiewicz, oştean vrednic, deşi tânăr, şi totodată om învăţat, care însemnase această campanie a prinţului, ca şi pe celelalte, îi povestea lui Skrzetuski adevărate minuni, pe care Wołodyjowski le întărea, deoarece el însuşi luase parte la ele. În acea împrejurare văzuseră pragurile stâncoase ale Niprului, care-i uluiseră, mai ales înspăimântătorul Nenasytec
{74}
care, asemenea Scyllei şi Charybdei, înghiţea în fiecare an câteva zeci de oameni. Se lăsaseră apoi spre răsărit, prin stepele arse, unde călăreţii nu mai puteau să înainteze din pricina ierburilor încă nestinse, fiind nevoiţi să înfăşoare în piei picioarele cailor. Întâlniseră acolo puzderie de târâtoare, de şopârle şi şerpi uriaşi, lungi de zece coţi şi groşi cât braţul. Pe drum tăiaseră în scoarţa stejarilor singuratici
pro aeterna rei memoria
{75}
blazonul prinţului. Răzbiseră în cele din urmă într-o stepă pe unde picior de om încă nu călcase.
― Mă gândeam, spunea învăţatul pan Maszkiewicz, că o să ajungem să intrăm şi în iad, ca Ulise.
Oştenii din steagul lui pan Zamojski, straja de la hotarul de răsărit, care mergeau în frunte, se jurau că ar fi văzut acel
fines
cu care se sfârşeşte
orbis terrarum.
Porucinicul le povesti, la rândul său, despre Crîm, unde zăbovise aproape o jumătate de an aşteptând răspunsul hanului, despre aşezările de acolo, rămase din timpuri străvechi, despre tătari şi tăria lor războinică, şi la urmă despre spaima în care trăiau aceştia auzind de campania asupra Crîmului, la care aveau să ia parte toate puterile Republicii.
Stând aşa la taifas în fiecare seară, aşteptau întoarcerea prinţului; între timp porucinicul îl înfăţişase prietenilor mai apropiaţi pe jupân Longinus Podbipięta care, cu firea-i blajină, câştigase dintr-odată inimile, iar după ce-şi dovedise vlaga puţin obişnuită în mânuirea paloşului, se bucura de admiraţia tuturor. Apucase să povestească unuia şi altuia despre strămoşul Stowejko şi cele trei capete retezate, dar, nevrând să se facă de râs, păstra tăcerea asupra jurământului pe care-l făcuse. Se împrieteni la cataramă cu Wołodyjowski; amândoi aveau inimi simţitoare; după numai câteva zile se duceau să ofteze împreună pe întărituri, unul către steaua care lumina prea sus ca s-o poată ajunge,
alias
către principesa Anna, celălalt către necunoscuta de care-l despărţeau cele trei capete juruite.
Wołodyjowski încerca să-l tragă pe Longin la dragoni, dar lituanianul se hotărâse să se înroleze numaidecât la cuirasieri, ca să slujească sub Skrzetuski, despre care aflase cu mare mulţumire la Łubnie că este socotit drept un cavaler de prima mână şi unul dintre cei mai destoinici ofiţeri ai prinţului. Tocmai atunci, în steagul lui Skrzetuski, se ivise un loc liber, deoarece Zakrzewski, poreclit
Miserere mei,
căzuse la pat de două săptămâni şi nu mai era nici o nădejde să se înzdrăvenească, pentru că i se deschiseseră toate rănile din pricina umezelii. La grijile porucinicului pricinuite de dragoste se adăugă tristeţea că avea să piardă un vechi tovarăş şi un prieten înţelept; câteva ceasuri pe zi nu se depărta cu un pas de la căpătâiul bolnavului, ogoindu-l după priceperea sa şi întărindu-l în nădejdea că o să petreacă împreună şi alte campanii.
Dar bătrânul nu mai avea nevoie de mângâieri. Se stingea cu seninătate pe patul tare de oştean, aşternut cu o piele de cal, privind cu un zâmbet aproape copilăresc la crucifixul agăţat deasupra patului. Lui Skrzetuski îi spunea:
―
Miserere mei,
porucinice, mă duc să-mi iau solda de la Dumnezeu. Trupul îmi este atât de ciuruit de răni, încât mă tem că Sfântul Petre, care-i mai mare de la Dumnezeu şi trebuie să cerceteze straiele în ceruri, n-o să mă lase să intru în rai într-un veşmânt aşa de găurit. Dar o să-i spun şi eu: „Sfinte Petre, pe urechea lui Malchus, te rog să nu-mi faci ruşinea asta, pentru că păgânii mi-au stricat îmbrăcămintea trupească…
Miserere mei,
numai să fie vreo campanie a Sfântului Mihai asupra puterilor iadului, că bătrânul Zakrzewski va mai fi încă de folos”.
Aşadar, porucinicul, deşi ca oştean văzuse de atâtea ori moartea cu ochii, nu putea să-şi stăpânească lacrimile ascultând pe acest bătrân a cărui petrecere dintre cei vii era aidoma cu coborârea soarelui în asfinţit.
Până într-o dimineaţă, când clopotele răsunară în toate catedralele şi bisericile de la Łubnie, vestind sfârşitul lui Zakrzewski. Prinţul sosi de la Sieńcza în aceeaşi zi, însoţit de Bodzyński şi Lassota, de întreaga Curte şi de numeroşi şleahtici, în câteva zeci de căleşti, fiindcă petrecerea lui Suffczyński adunase sumedenie de oameni. Prinţul pregăti o înmormântare falnică, dorind să cinstească meritele mortului şi să arate totodată cât de mult preţuieşte pe oştenii săi. La alaiul de îngropăciune luau parte toate regimentele aflate la Łubnie, în timp ce pe întărituri se slobozeau muschete şi archebuze. Călărimea se înşiruia de la castel până la biserica parohială din târg în ordine de război, dar cu flamurile strânse, iar după ea veneau regimentele de pedestraşi cu ţevile muschetelor îndreptate în jos. Însuşi prinţul, îmbrăcat în veşminte de doliu, mergea în urma coşciugului într-o caretă poleită cu aur, la care erau înhămaţi opt cai albi ca laptele cu coamele şi cozile colorate în roşu şi cu penaje negre de struţ pe cap. Înaintea caleştii mergea un pâlc de ieniceri care alcătuiau straja personală a prinţului, iar înapoia ei, pe cai focoşi, veneau pajii îmbrăcaţi după moda spaniolă, înalţii demnitari, curtenii şi cămăraşii, iar la urmă de tot haiducii
{76}
şi paicii
{77}
. Alaiul se opri mai întâi înaintea bisericii, unde preotul Jaskólski întâmpină coşciugul cu o oraţie ce începea astfel: „Unde te grăbeşti, jupâne Zakrzewski?” Vorbiră apoi câţiva dintre vechii tovarăşi de arme, printre ei şi Skrzetuski, mai mare în rang şi prieten al răposatului. Coşciugul fu purtat în biserică, şi abia aici începu să vorbească cel mai priceput în astfel de împrejurări, preotul iezuit Muchowiecki, care cuvântă atât de frumos şi cu atâtea înflorituri, că însuşi prinţul izbucni în plâns. Era un stăpân cu inima prea simţitoare, iar pentru oşteni un adevărat părinte. Statornicise o disciplină de fier, dar în ce priveşte dărnicia, purtarea binevoitoare şi grija cu care-i înconjura nu numai pe oamenii săi, ci şi pe copiii şi soţiile acestora, nimeni nu i se putea asemui. Înfricoşător şi nemilos cu răzvrătiţii, era un adevărat binefăcător al şleahtei şi al tuturor celor aflaţi sub ocrotirea lui. În anul 1646, când lăcustele au nimicit recoltele, şi-a iertat dijmaşii de dări pentru un an întreg, poruncind slujbaşilor să le dea grâu din hambarele sale, iar după pojarul de la Chorol a hrănit două luni pe toţi locuitorii târgului pe socoteala lui. Arendaşii şi ajutorii de staroste de pe proprietăţile pe care le aveau în grijă tremurau să nu ajungă la urechile prinţului vreo nedreptate sau vreo încălcare de drepturi pe care ar fi făptuit-o asupra cuiva. Orfanii erau atât de siguri de ocrotirea lui, încât dincolo de Nipru erau numiţi „copiii prinţului”. Însăşi prinţesa Gryzelda se îngrijea de ei, cu ajutorul părintelui Muchowiecki. Pe toate pământurile prinţului domneau aşadar ordinea şi belşugul, dreptatea şi liniştea, dar şi frica, pentru că în cazul celei mai mici răzvrătiri prinţul nu cunoştea măsură în mânie şi pedeapsă; astfel se împleteau în firea lui mărinimia şi asprimea. Dar în vremurile de atunci, prin acele locuri numai o asemenea asprime făcea să se răspândească şi să se dezvolte viaţa şi munca omului, numai datorită ei apăreau târgurile şi satele, plugarul lua locul haidamacului, negustorul îşi purta marfa fără frică, clopotele chemau liniştite credincioşii la rugăciune, duşmanul nu cuteza să calce hotarul, cetele de tâlhari piereau în ţeapă sau se schimbau în oşteni disciplinaţi, iar ţara pustie înflorea.
Ţara sălbatică şi locuitorii neîmblânziţi aveau nevoie de o astfel de mână de fier, deoarece în ţinuturile de dincolo de Nipru se strângeau firile cele mai stihinice ale Ucrainei, aici se îndreptau coloniştii ademeniţi de rodnicia pământului, ori ţăranii fugari de prin toate părţile Republicii, nelegiuiţii scăpaţi din temniţe, într-un cuvânt, cum ar fi spus Livius:
„postorum convenarumque plebe transfuga ex suis populis”
{78}
. Numai un asemenea leu, la răgetul căruia tremurau cu toţii, putea să-i ţină în frâu, să-i schimbe în oameni paşnici şi să le impună o viaţă aşezată.
Văzându-l pentru întâia dată pe prinţ la îngropăciune, lui Longinus Podbipięta nu-i venea să-şi creadă ochilor. Auzise atâtea pe seama lui, încât şi-l închipuia ca pe un uriaş întrecând cu cel puţin un cap pe ceilalţi, iar prinţul era aproape mic de statură şi destul de subţire. Era tânăr încă, număra abia al treizeci şi şaselea an din viaţă, dar pe faţa lui se vedea truda războaielor purtate. Dacă la Łubnie trăia ca un adevărat rege, în timpul numeroaselor campanii şi marşuri împărtăşea greutăţile oştenilor de rând, îmbuca pâine neagră şi se culca pe jos, pe pâsla de sub şa, iar pentru că cea mai mare parte din viaţă şi-o petrecuse în lucrările de tabără, truda i se întipărise pe obraz. Cu toate acestea, de la prima vedere, această faţă trăda un om puţin obişnuit. Arăta o voinţă neclintită, de fier, şi o măreţie, în faţa căreia oricine trebuia să-şi plece capul. Se vedea că acest om îşi cunoştea puterea şi mărirea, şi dacă mâine i s-ar fi aşezat coroana pe cap n-ar fi fost mirat şi nu s-ar fi simţit strivit de greutatea ei. Avea ochii mari, liniştiţi, aproape blajini, dar fulgerele păreau doar adormite şi simţeai dintr-odată că e vai de cel care le-ar fi stârnit. Nimeni nu putea să înfrunte strălucirea liniştită a acestor priviri: s-au văzut soli, curteni încercaţi, care, aflându-se dinaintea lui Jeremi, îşi pierdeau cumpătul şi nu mai ştiau să înceapă vorba. În ţinuturile de dincolo de Nipru era un adevărat rege. Din cancelariile sale ieşeau sineturi şi danii care începeau cu: „Noi, din mila lui Dumnezeu cneaz şi stăpân” etc. Nu mulţi erau acei pe care-i socotea vrednici să-i stea alături. Cneji coborâtori din sânge de stăpânitori străvechi erau căpetenii ce slujeau sub ordinele lui. Aşa fusese la timpul său şi tatăl Helenei, Wasyl Bułyha Kurcewicz, neam care, cum s-a arătat mai înainte, se trăgea din Koriot, descinzând de fapt din Ruryk.