Prin foc si sabie (19 page)

― Hei, voi de-acolo! Deschideţi!

Gălăgia, ciocăniturile şi lătratul câinilor aduseră slujitorii care alergară la poartă înfricoşaţi, gândind că e vreo încălcare.

― Cine sunteţi?

― Deschideţi!

― Cnejii nu sunt acasă.

― Deschide, fecior de păgân! Venim din partea prinţului de la Łubnie.

Slujitorii îl recunoscură, în sfârşit, pe Skrzetuski.

― Domnia Ta eşti! Îndată, îndată!

Se deschise poarta şi deodată însăşi cneaghina ieşi înaintea tinzii şi, ferindu-şi ochii de soare cu mâna, se uită la cei care veniseră.

Skrzetuski sări de pe cal şi spuse, apropiindu-se de ea:

― Nu mă mai cunoşti, jupâneasă?

― Ah! Domnia Ta eşti, porucinice! Credeam că au dat tătarii. Închinăciune şi pofteşte înăuntru.

― Te miri, jupâneasă, spuse Skrzetuski după ce intrară, că mă vezi la Rozłogi, dar nu mi-am călcat cuvântul; prinţul însuşi m-a trimis la Czehryn şi mai departe. Mi-a poruncit să mă abat pe la Rozłogi şi să te întreb de sănătate.

― Mulţumesc Luminăţiei Tale, ca unui stăpân milostiv şi unul binefăcător. Vrea să ne izgonească de la Rozłogi degrabă?

― Nici nu-i trece prin minte, pentru că nu ştie că trebuie să vă izgonească, iar ce am spus, spus rămâne. O să rămâneţi la Rozłogi, eu am şi aşa destulă avere.

Când auzi acestea, cneaghina se însenină pe dată şi zise:

― Aşează-te, Domnia Ta, şi bucură-te cum mă bucur şi eu.

― Jupâniţa e sănătoasă? Unde este?

― Ehei, cavalere, ştiu eu că n-ai venit pentru mine. E sănătoasă, sănătoasă; îi prieşte dragostea. O chem numaidecât, iar eu mă duc să mai pun ceva pe mine, că mă ruşinez să-mi primesc oaspeţii aşa.

Cneaghina era îmbrăcată într-o rochie de percal decolorat, cu un cojocel pe deasupra şi cu ghete din piele de viţel în picioare.

În aceeaşi clipă, Helena, deşi nechemată, dădu buzna în încăpere, pentru că aflase de la tătarul Czechły cine venise. Gâfâind şi rumenă ca o vişină, abia mai putea să-şi tragă sufletul, numai ochii îi râdeau de veselie şi fericire. Skrzetuski se repezi să-i sărute mâinile, iar când cneaghina se strecură afară, îi sărută şi gura, că avea o fire năvalnică. Dar nici jupâniţa nu se prea apăra, simţind cum o cuprinde slăbiciunea de prea multă bucurie şi fericire.

― Şi eu nici nu mă aşteptam să te văd, şopti, mijindu-şi ochii minunaţi, şi nu mă mai săruta atâta, că nu se cade.

― Cum să nu te sărut, răspunse cavalerul, când buzele tale sunt dulci ca mierea. Până a mă trimite prinţul aici, credeam că o să mă usuc fără tine.

― Prinţul ştie?

― I-am destăinuit totul. Era bucuros că şi-a adus aminte de cneazul Wasyl. Ei, jupâniţă, parcă mi-ai făcut farmece, de nu mai ştiu pe ce lume trăiesc.

― Orbirea ta e pentru mine mila lui Dumnezeu.

― Îţi aminteşti de semnul pe care l-a făcut şoimul când ne-a împreunat mâinile? Se vede că aşa ne-a fost ursita.

― Îmi aduc aminte…

― Când plecam de la Łubnie la Sołonica, să-mi mai ostoiesc dorul, te vedeam aievea lângă mine, dar când întindeam mâna piereai ca o nălucă. Dar, socotesc, n-ai să mai fugi de mine că de-acum nici o piedică nu ne mai stă în cale.

― Dacă se va întâmpla ceva, nu din voia mea va fi.

― Spune-mi încă o dată că-ţi sunt drag.

Helena lăsă ochii în jos, dar răspunse limpede şi cu seriozitate:

― Ca nimeni altul pe lume.

― De m-ar acoperi cineva cu aur şi dregătorii înalte, tot aş pune înainte vorbele tale, pentru că simt că spui adevărul cu toate că nici eu nu ştiu cum pot să merit atâta bunătate din partea ta.

― Mi-ai arătat milă şi m-ai ocrotit, mi-ai luat apărarea şi mi-ai vorbit cu asemenea cuvinte cum nimeni n-a mai făcut-o.

Helena tăcu tulburată, iar porucinicul începu iar să-i sărute mâinile.

― Stăpână ai să-mi fii, nu soţie, rosti.

Şi un timp se aşternu tăcerea, dar Skrzetuski nu-şi mai lua privirile de la ea, vrând parcă să se despăgubească pentru vremea îndelungată în care nu putuse s-o vadă. I se părea şi mai frumoasă decât înainte. În lumina slabă din încăpere şi în jurul razelor de soare răsfrânte în curcubee de geamul ferestrelor, arăta aidoma icoanelor cu sfintele fecioare din paraclisele bisericilor întunecoase. Răspândea atâta căldură şi viaţă, atâtea ispite şi farmece i se citeau pe faţă şi în făptura întreagă, încât puteai să-ţi pierzi capul, să te îndrăgosteşti de moarte şi s-o iubeşti o veşnicie.

― Sunt aproape orbit de frumuseţea ta! spuse porucinicul.

Dinţişorii albi al cneaghinei luciră vesel într-un zâmbet.

― Jupâniţa Anna Borzobohata e de o sută de ori mai frumoasă decât mine.

― Pe lângă tine, e ca un talger de cositor alături de Lună.

― Mie Rzędzian mi-a spus altceva.

― Rzędzian, e numai gura de el. Ce-mi pasă mie de jupâniţa aceea! N-au decât să culeagă alte albine dulceaţa de pe acele flori, că sunt destule.

Vorba le fu întreruptă de intrarea bătrânului Czechły, care venea să-l întâmpine pe porucinic. Îl socotea viitorul lui stăpân, de aceea i se închină de la intrare după obiceiul oriental.

― Ei, bătrâne Czechły, o să te iau şi pe tine odată cu jupâniţa. S-o slujeşti până la moarte.

― Nu mai am mult de aşteptat, Domnia Ta, dar cât trăiesc, o slujesc. Unul e Dumnezeu!

― După vreo lună de zile, când mă voi întoarce de la Sici, plecăm la Łubnie, spuse porucinicul, adresându-se Helenei, unde ne aşteaptă părintele Muchowiecki să ne cunune.

Helena se înspăimântă.

― Tu la Sici te duci?

― Prinţul mă trimite acolo cu nişte scrisori, dar n-ai nici o teamă. Persoana solului e sfântă până şi pentru păgâni. Pe tine însă, parcă te-aş trimite cu cneaghina la Łubnie de îndată, numai că drumurile sunt îngrozitoare. Şi călare se merge foarte greu.

― Şi cât rămâi la Rozłogi?

― Astă-seară trebuie să pornesc spre Czehryn. Cu cât ne despărţim mai repede, cu atât ne vom întâlni mai curând. Apoi, îndeplinesc o însărcinare a prinţului; nu am vreme şi nu pot să fac ce-mi doreşte inima.

― Poftiţi la prânz, dacă v-aţi săturat de dragoste şi de gungurit, îi îndemnă cneaghina, intrând. Ho! ho! Fata are obrajii roşii, se vede că n-ai stat cu mâinile în sân, cavalere! Ei, dar nu mă mir deloc.

Rostind acestea o bătu cu bunăvoinţă pe Helena pe umăr şi se duseră la masă. Cneaghina era într-o stare sufletească de zile mari. La Bohun renunţase de mult, iar acum, mulţumită dărniciei porucinicului, toate se alcătuiau în aşa fel că moşia Rozłogi,
„cum boris, laris, graniciebus et coloniis”
{84}
putea să o socotească a ei şi a feciorilor ei.

Şi nu era o avere prea mică.

Porucinicul întrebă dacă cnejii se întorc degrabă.

― Îi aştept să pice de pe o zi pe alta. La început erau mânioşi pe Domnia Ta, dar mai apoi, cântărindu-ţi faptele, te-au îndrăgit foarte, ca pe o viitoare rudă; se spune că un asemenea cavaler dintr-o bucată cu greu se mai găseşte în vremurile de astăzi.

După prânz, porucinicul şi Helena ieşiră în livada de vişini, care se întindea dincolo de bătătură până la şanţul de apărare. Livada, năpădită de flori timpurii, era albă ca zăpada; dincolo de livadă se înălţa o pădure de stejari în care se auzea cucul cântând.

― Să fie într-un ceas bun, spuse Skrzetuski, dar să-l întrebăm.

Şi întorcându-se către pădure:

― Cucule, însingurat, câţi ani o să trăiesc cu această jupâniţă?

Cucul începu să cânte şi nu mai era să se oprească. Numără până la cincizeci şi mai mult.

― Dă, Doamne să fie aşa!

― Cucii nu mint niciodată, observă Helena.

― Dacă-i aşa, să-l mai întreb ceva, zise porucinicul încurajat.

Şi întrebă:

― Cucule însingurat, o să avem mulţi flăcăi?

Şi ca un făcut, cucul răspunse numaidecât şi cântă, nici mai mult, nici mai puţin, de douăsprezece ori. Skrzetuski nu mai putea de bucurie.

― Ha, o să ajung staroste, pe Dumnezeu din cer! Ai auzit, jupâniţă?

― Eu n-am auzit nimic, răspunse Helena roşie ca vişina, nici nu ştiu ce l-ai întrebat.

― Să-l mai întreb o dată?

― Nu, nu e nevoie.

Vorbind aşa şi veselindu-se, ziua trecu repede ca un vis. Seara veni clipa despărţirii duioase, lungi – şi porucinicul porni spre Czehryn.

CAPITOLUL VIII

L
A
C
ZEHRYN
, S
KRZETUSKI
îl află pe bătrânul Zaćwilichowski în mare tulburare şi frământare; aştepta cu nerăbdare un trimis din partea prinţului, pentru că de la Sici veneau veşti tot mai îngrijorătoare. Nu mai încăpea îndoială că Chmielnicki se pregătea să răzbune cu arma în mână nedreptăţile ce i se făcuseră şi uzurparea vechilor privilegii ale cazacilor. Zaćwilichowski avea ştiri despre el că zăbovea la Crîm, cerându-i hanului ajutorul tătarilor, cu care era aşteptat să se întoarcă la Sici de azi pe mâine. Se pregătea o mare mişcare de oameni asupra hotarelor Republicii, pe care, cu sprijinul tătarilor putea s-o piardă. Furtuna se arăta din ce în ce mai aproape, mai limpede, mai înfricoşătoare. Ucraina nu mai era străbătută doar de temeri surde, nelămurite, ci de veştile sigure ale măcelului, ale războiului. Marele hatman, care la început nu-şi făcea prea multe griji, se apropiase cu oastea până la Czerkasy; aşezările înaintate ale oştilor Coroanei ajungeau până la Czehryn şi asta mai ales pentru a-i reţine pe fugari, deoarece cazacii înrolaţi prin târguri şi gloata începuseră să fugă în masă la Sici. Şleahticii se îngrămădeau prin târguri. Se vorbea că în ţinuturile de miazăzi se va vesti chemarea şleahticilor la oaste. Unii dintre ei nu mai aşteptau ieşirea poruncilor de adunare; îşi trimiteau nevestele şi copiii prin locurile mai ferite şi se îndreptau apoi spre Czerkasy. Sărmana Ucraina se împărţise în două: unii se grăbeau să ajungă la Sici, alţii la tabăra Coroanei; unii se pronunţau pentru rânduielile în fiinţă, ceilalţi treceau de partea libertăţii neîngrădite; unii voiau să păstreze rodul unei munci de veacuri, ceilalţi doreau să-şi însuşească aceste bunuri. Cu toţii aveau să-şi năclăiască în curând mâinile de fraţi în propriile măruntaie. Prăpădul înspăimântător, înainte de a-şi afla pricini religioase, care pentru cazacii de la Niż erau cu totul străine, izbucnea ca un război social.

Dar cu toate că norii negri se îngrămădeau pe cerul Ucrainei, coborând asupră-i o noapte ameninţătoare, cu toate că înăuntrul lor se învălmăşeau vârtejurile năprasnice, iar tunetele se rostogoleau de la un capăt la altul, oamenii nu-şi dădeau seama cât de mare o să fie furtuna. Poate că nu înţelegea nici măcar Chmielnicki, care între timp trimitea hatmanului de la Cracovia, comisarului cazacilor şi stegarului Coroanei scrisori de plângeri, văicăreli şi jurăminte de credinţă faţă de Władysław al IV-lea şi faţă de Republică. Voia să câştige timp sau presupunea că o înţelegere ar mai putea să pună capăt neînţelegerii? Oamenii judecau în fel şi chip; doar doi oameni nu se lăsară amăgiţi nici pentru o clipită.

Aceşti oameni erau Zaćwilichowski şi bătrânul Barabasz.

Bătrânul polcovnic primise şi el o scrisoare de la Chmielnicki. Scrisoarea era batjocoritoare, ameninţătoare şi plină de ocări:

„Împreun
ă
cu întreaga oaste zaporojean
ă
,
scria Chmielnicki
, începem s
ă
ne rug
ă
m fierbinte s
ă
ni se dea privilegiile pe care Domnia Ta le-ai t
ă
inuit.
Ş
i pentru c
ă
le-ai t
ă
inuit pentru câ
ş
tigul
ş
i folosul Domniei Tale, toat
ă
oastea zaporog
ă
socote
ş
te c
ă
e
ş
ti un polcovnic potrivit pentru oi
ş
i pentru porci, nu pentru oameni. În ce m
ă
prive
ş
te, rog pe Domnia Ta s
ă
m
ă
ierte, dac
ă
nu am împlinit tot ce-
ţ
i poftea inima sub acoperi
ş
ul meu s
ă
rac de la Czehryn, la praznicul Sfântului Nicolae,
ş
i c
ă
am plecat la Zaporo
ź
e f
ă
r
ă
ş
tirea
ş
i învoirea Domniei Tale.”

―

― Uitaţi-vă, Domniile Voastre, spunea Barabasz lui Zaćwilichowski şi Skrzetuski, cum mă ia în râs, şi doar eu l-am învăţat meşteşugul războiului şi i-am fost ca un tată.

― Ne vesteşte că va veni să-şi ceară drepturile cu toată oastea zaporojenilor, spuse Zaćwilichowski. Păi ăsta e război civil în lege, mai rău decât toate celelalte.

La acestea, Skrzetuski spuse:

― Văd că trebuie să mă grăbesc, Domniile Voastre daţi-mi scrisorile către cei cu care va trebui să iau legătura.

― Către hatmanul de tabără ai?

― Am de la însuşi prinţul.

― Atunci eu am să-ţi dau una către un ataman de
curen
{85}
, iar Domnia Sa Barabasz are acolo o rudă, tot Barabasz, de la ei o să afli totul. Dar cine ştie de nu-i prea târziu pentru astfel de călătorie. Dacă prinţul doreşte să ştie ce se petrece într-adevăr acolo, răspunsul e scurt: e rău! Vrea să ştie ce are de făcut? Să adune cât mai multă oaste şi să se împreune cu hatmanii.

― Repeziţi un olăcar la prinţ cu răspunsul şi sfatul Domniilor Voastre, zise Skrzetuski. Eu trebuie să plec, fiindcă sunt trimis acolo şi nu am putere să schimb hotărârea prinţului.

― Dar, ştii Domnia Ta că acest drum e grozav de primejdios? îl întrebă Zaćwilichowski.

― Până şi aici fierberea e atât de mare, că e greu să stăm locului. De n-ar fi apropierea oştilor Coroanei, gloata s-ar arunca asupra noastră. Ce să mai vorbim de câte ţi se pot întâmpla acolo! Intri de-a dreptul în gura balaurului.

― Jupâne stegar! Iona a fost în burdihanul unei balene, nu numai în gura ei, şi cu ajutorul lui Dumnezeu tot a scăpat nevătămat.

― Du-te dară. Hotărârea Domniei Tale e demnă de toată lauda. Până la Kudak Domnia Ta poate să ajungă fără primejdie, iar acolo o să cumpăneşti ce-ţi rămâne de făcut mai departe. Grodzicki e un oştean încercat, el poate să-ţi dea sfatul cel mai bun. Iar la prinţ am să pornesc eu însumi; dacă mi-e dat să mă lupt la anii mei, prefer s-o fac sub ordinele lui, nu ale altuia. Între timp pregătesc baidacul sau dubasul
{86}
şi vâslaşii care te vor duce la Kudak.