Prin foc si sabie (63 page)

Prinţul Jeremi, uitat şi trecut într-adins cu vederea, prin forţa lucrurilor devenea hatmanul şi căpetenia supremă a întregii puteri a Republicii. Şleahticii şi oştenii, care făceau trup şi suflet cu el, aşteptau numai un semn din partea lui. Puterea, războiul, pacea şi viitorul Republicii odihneau în mâinile lui Wiśniowiecki.

Creştea în fiecare zi, deoarece în fiecare zi veneau să i se închine mereu alte steaguri, şi devenise atât de uriaş, că umbra lui începuse să cadă nu numai asupra cancelarului şi a prinţului Dominik, dar şi asupra senatului, asupra Varşoviei şi a Republicii întregi.

În cercurile de la Varşovia, nefavorabile prinţului, şi în tabăra conducătorilor, în jurul prinţului Dominik şi al voievodului de Bracław, începuse să se vorbească de ambiţia şi îndrăzneala-i nemăsurate; se amintea de isprava pentru Hadziacz, când temerarul prinţ venise la Varşovia cu patru mii de oameni şi, intrând în senat, era gata să-i taie pe toţi, laolaltă cu însuşi regele.

„Ce poţi să aştepţi de la un astfel de om, şi cum se va purta acum, se spunea, după acea întoarcere vrednică de un Xenofon de dincolo de Nipru, după toate luptele şi izbânzile care l-au acoperit de slavă? Cât trebuie să fie de mare trufia la care l-a înălţat dragostea oştenilor şi a şleahtei? Cine i se mai poate împotrivi astăzi? Ce se va întâmpla cu Republica noastră când un singur om va avea puterea să încalce voinţa senatului şi să ia puterea din mâinile conducătorilor numiţi de Republică? Vrea el oare într-adevăr să pună coroana pe capul principelui Karol? E un Marius, adevărat, dar, dă Doamne să nu fie Marcus Coriolanus ori Catilina, pe care îi întrece în trufie şi ambiţie!”

Aşa se vorbea la Varşovia şi în cercurile conducătorilor mai ales în preajma prinţului Dominik, a cărui vrăjmăşie faţă de Jeremi adusese multe pagube Republicii. În acest timp temutul Marius stătea la Zbaraż, întunecat, nepătruns. Biruinţele sfinte nu-i luminaseră faţa. Când se întâmpla să vină la Zbaraż steaguri ale Coroanei sau de şleahtici, le ieşea înainte, le preţuia dintr-o aruncătură de ochi şi cădea îndată pe gânduri. Oştenii se îmbulzeau lărmuind spre el şi îi cădeau la picioare strigând: „Să ne trăieşti, căpetenie neînvinsă! Hercule al slavilor! Vom fi alături de tine până la moarte!”; iar el răspundea: „Mă închin Domniilor Voastre! Suntem cu toţii în slujba lui Cristos şi rangul meu e prea mic, ca să fiu stăpân pe viaţa Domniilor Voastre!”; apoi se întorcea în iatacul său, fugind de oameni, lăsându-se pradă gândurilor în singurătate. Aşa se scurgeau zile întregi. Între timp târgul forfotea de alte şi alte pâlcuri de oşteni. Cei mai de jos beau de dimineaţa până noaptea, umblând pe uliţe, făcând scandaluri şi încăierându-se cu ofiţerii străini. Oştenii de meserie, simţind că frâiele disciplinei slăbesc, se îndestulau cu vin, mâncare şi odihnă. În fiecare zi soseau alţi oaspeţi, prilej de alte chefuri şi jocuri cu fetele din târg. Oştile tăbărâseră pe toate uliţele şi prin satele din împrejurimi; peste tot, felurime de cai, arme, îmbrăcăminte, peneturi, cămăşi de zale, căciuli cu plase de metal pentru păr şi flamuri din diferite ţinuturi! Ai fi zis că e vreun hram mare, la care se adunase jumătate din Republică. Ici vedeai trecând în goană o caleaşca de magnat, poleită cu aur sau roşie ca purpura, cu şase sau opt telegari împodobiţi cu smocuri de pene, paici îmbrăcaţi ungureşte sau nemţeşte, ieniceri de curte, cazaci, tătari – colo câţiva călăreţi strălucind în mătăsuri şi catifele, fără platoşe, îşi fac loc prin mulţime pe cai de Anatolia sau de Persia. Penajele de la chipie şi sponcile de sub bărbie strălucesc de apele briliantelor şi ale rubinelor şi toţi se feresc din drum, din respect pentru flamura în care slujesc. Dincolo, înaintea unei intrări, se sumeţeşte un ofiţer de pedestraşi într-o scurtă nouă, strălucitoare, cu un baston lung de trestie în mână, cu trufia pe faţă şi cu inima de iepure în piept; din loc în loc se zăresc coifurile cu penaje ale dragonilor, pălăriile pedestraşilor nemţi, capelele în colţuri ale şleahticilor, căciuli miţoase şi calpace din blană de râs. Slujitori în straie felurite zoresc în toate părţile după treburi. Ici uliţa e astupată de care, dincolo abia acum vin, scârţâind îngrozitor; pretutindeni numai chemări strigăte: „în lături”, blestemele slujitorilor, gâlcevi, încăierări şi nechezat de cai. Uliţele mai mici sunt atât de pline de paie şi de fân, că nu se mai poate strecura nimeni.

În mijlocul acestor straie frumoase, care strălucesc în toate culorile curcubeului, printre mătăsuri, catifele, brocarturi şi luciri de pietre scumpe, cât de ciudat arată polcurile lui Wiśniowiecki, sleite, jerpelite, slăbite, în platoşe ruginite, haine decolorate şi rupte! Oştenii din polcurile de elită arată ca nişte cerşetori, mai rău ca slujitorii altor polcuri, dar cu toţii îşi pleacă fruntea în faţa acestor zdrenţe, a ruginei şi a sărăciei, fiindcă acestea sunt însemnele vitejiei. Războiul e o mamă rea care îşi mănâncă propriii copii, ca Saturn, iar pe cei pe care nu-i înfulecă, îi roade cum rod câinii oasele de carne. Culorile ieşite aminteau de ploi de noapte şi de marşuri bătute de stihia vremii sau de arşiţa soarelui; rugina de pe armură însemna sângele neşters, al stăpânului sau al duşmanului, ori amândouă la un loc. De aceea, oamenii lui Wiśniowiecki sunt peste tot cei dintâi. Ei povestesc prin hanuri şi cvartiruri iar ceilalţi ascultă numai. Uneori câte unuia dintre ascultători i se urcă un nod în gât, se apucă cu mâinile de şale şi strigă: „Bătu-v-ar să vă bată! parcă aţi fi nişte diavoli, nu oameni!” Iar oştenii lui Wiśniowiecki: „Nu e meritul nostru, ci al căpeteniei noastre care n-are pereche în tot
orbis terrarum”.
Aşa că toate orgiile se sfârşesc cu strigătul:
„Vivat
Jeremi!
Vivat
prinţul voievod, căpetenia căpeteniilor şi hatmanul hatmanilor!…”

Când se îmbată, şleahticii ies pe uliţă şi trag din flinte şi muschete şi, pentru că oamenii lui Wiśniowiecki îi previn că libertatea n-o să dureze cât lumea, că o să vină o vreme când prinţul îi va struni într-o disciplină cum n-au mai văzut, îşi fac de cap şi mai abitir, cât mai au timp.
„Gaudeamus,
cât e voie! strigă. Când va veni vremea vom asculta, ne vom supune, pentru că avem cui, pentru că prinţul nu e un «copil» slab care îndrăgeşte latina şi pilota.” Nefericitul prinţ Dominik ieşea întotdeauna cel mai rău, fiindcă limbile oştenilor îl măcinau până ajungea tărâţe. Povesteau cum se roagă ziua întreagă, iar seara se lipeşte de toarta urciorului şi de câte ori scuipă dinainte-i, deschide un ochi şi întreabă: „Ce anume?” Se mai spunea că bea noaptea „jalapa” şi că a văzut numai atâtea bătălii, câte are brodate pe covoarele olandeze. Nimeni nu-i mai lua apărarea, nimeni nu-l mai cruţa; dar cei mai îndârjiţi se arătau tocmai aceia care erau certaţi cu ascultarea ostăşească.

Pe toţi îi întrecea în zeflemele şi batjocură jupân Zagłoba. Se vindecase de durerea de şale şi acum se simţea în apele lui. E de prisos să mai spunem cât mânca şi bea, că tot n-ar crede nimeni. Îl înconjurau şi se ţineau scai de el cete de oşteni şi de şleahtici, iar el tot vorbea, povestea şi-i lua în râs pe cei care îl însoţeau. Ca vechi oştean, se uita de sus la cei care mergeau la luptă, spunându-le de la înălţimea experienţei lui:

― Armele şi straiele Domniilor Voastre au văzut atâtea războaie, câţi bărbaţi au cunoscut călugăriţele; hainele vă sunt noi-nouţe şi miros a rozmarin, dar cu toate că e o mireasmă plăcută, în prima bătălie am să mă străduiesc să stau în bătaia vântului care suflă dinspre mine către Domniile Voastre. Ei, cine n-a adulmecat mirosul iute al războiului acela nu ştie câte lacrimi stoarce din ochi! Jupâneasa nu-ţi mai aduce dimineaţa bere caldă sau vin fiert! O să vă scadă burdihanele şi o să vă uscaţi ca brânza de vacă la soare. Puteţi să mă credeţi. Experienţa e temelia! Ei, am luat parte la încercări felurile şi am cucerit destule steaguri, dar trebuie să vă spun Domniilor Voastre că nici unul nu mi-a dat atâta bătaie de cap, ca cel de lângă Konstantynów. Să-i ia dracu’ pe zaporojenii ăştia! Vă spun, m-au trecut toate năduşelile până când am pus mâna pe prăjină, întrebaţi-l şi pe jupân Skrzetuski, cel care l-a ucis pe Burdabut, el a văzut cu ochii lui şi m-a lăudat. Numai să strigaţi astăzi la urechea unui cazac: „Zagłoba!” şi o să vedeţi ce vă spune. Dar ce vă vorbesc eu Domniilor Voastre care n-aţi bătut decât
muscas
pe pereţi cu vărguţa.

― Cum s-a întâmplat? Cum a fost? întrebau tinerii.

― Păi ce, Domniile Voastre vreţi ca de atâta vorbă să mi se aprindă limba în gură ca osia carului?

― Trebuie s-o udăm! Vin! strigau şleahticii.

― Ei, aşa mai merge! răspundea jupân Zagłoba şi, bucuros că găsise ascultători binevoitori, le povestea totul
ab ovo
{160}
, de la călătoria la Galata şi de la fuga de la Rozłogi până la dobândirea steagului lângă Konstantynów, iar ei ascultau cu gura căscată, câteodată mormăind când, lăudându-se cu vitejia lui, îşi bătea prea tare joc de lipsa lor de experienţă, dar îl pofteau şi îi dădeau de băut în fiecare zi în alt cvartir.

Aşadar la Zbaraż chefuiau cu toţii veseli şi gălăgioşi, iar bătrânul Zaćwilichowski şi alte căpetenii se mirau că prinţul îngăduie atâtea petreceri; Wiśniowiecki stătea însă în locuinţa lui; se vede că lăsa într-adins pe oşteni să guste toate bucuriile înainte de a porni la luptă. În aceste împrejurări veni Skrzetuski şi parcă nimeri dintr-odată într-o vâltoare, într-o fierbere ameţitoare. Ar fi vrut şi el să se odihnească în mijlocul tovarăşilor, dar inima îi dădea ghes să plece la Bar, la jupâniţa îndrăgită, şi să uite în îmbrăţişarea ei toate grijile temerile şi necazurile. De aceea nu mai zăbovi şi se duse la prinţ să-i dea socoteală de campania de la Zasław şi să-i ceară îngăduinţa să plece.

Îl găsi pe Wisniowecki foarte schimbat, aproape de nerecunoscut, şi se înspăimântă de înfăţişarea lui, spunându-şi în gând: „Acesta este conducătorul pe care l-am văzut la Machnówka şi la Konstantynów?”

Înaintea lui se afla un om încovoiat de povara grijilor, cu ochii duşi în fundul capului şi cu buzele arse, chinuit parc de o boală grea, lăuntrică. Întrebat de sănătate, răspunse scurt şi uscat că n-are nimic, iar oşteanul nu îndrăzni să întrebe mai mult; povesti ce făcuse şi pe unde umblase, apoi îl rugă să-i dea voie să părăsească steagul pentru două luni, ca să se însoare şi să-şi ducă soţia la Skrzetuszew.

Prinţul parcă se trezi din somn. Bunătatea-i obişnuită se răspândi pe obrazul nouros şi, îmbrăţişându-l pe Skrzetuski, îi spuse:

― Aşadar zbuciumul tău s-a sfârşit. Du-te, du-te, Dumnezeu să te binecuvânteze. Şi eu aş dori să merg la nunta voastră, pentru că vă sunt îndatorat; şi jupâniţei, ca fiică a lui Wasyl, şi ţie, ca prieten, dar în aceste împrejurări îmi este cu neputinţă să plec de aici. Când vrei să porneşti la drum?

― Fie şi astăzi, Luminăţia Ta!

― Pleacă mâine. Nu poţi să te duci singur. Îţi dau trei sute din tătarii lui Wierszułł, ca s-o conduci acasă fără primejdie. Cu ei poţi să ajungi mai repede, îţi vor fi de trebuinţă, fiindcă pe acolo bântuie cetele răsculaţilor. Am să-ţi dau o scrisoare către pan Jędrzej Potocki, dar până o scriu eu, până vin lăutarii şi până când te pregăteşti şi tu, trece toată ziua.

― Cum porunceşte Luminăţia Ta. Îndrăznesc să mai rog pe Luminăţia Ta să îngăduie lui Wołodyjowski şi Podbipięta să plece cu mine.

― Bine. Vino mâine să ne luăm rămas-bun şi să te binecuvântez. Aş vrea şi eu să-i trimit cneaghinei tale vreo amintire. E din sânge vrednic. Fiţi fericiţi, sunteţi făcuţi unul pentru altul.

Oşteanul îngenunchease şi îmbrăţişa genunchii căpeteniei iubite care repetă de câteva ori:

― Să-ţi dea Dumnezeu noroc! Să fie într-un ceas bun! Şi, mai treci mâine.

Dar oşteanul nu se ridică să plece, ca şi când ar fi vrut să-l mai roage ceva, în cele din urmă izbucni:

― Luminăţia Ta!

― Ei, ce mai vrei să-mi spui? întrebă prinţul cu blândeţe.

― Luminăţia Ta, iartă-mi îndrăzneala, dar… mi se rupe inima… numai părerea de rău mă face să îndrăznesc: ce ai, Luminăţia Ta? Te chinuie grijile sau eşti bolnav?

Prinţul îi aşeză mâna pe cap.

― Tu nu poţi să înţelegi! spuse cu dulceaţă în glas. Vino mâine.

Skrzetuski se ridică şi ieşi cu inima strânsă.

Seara veniră la cvartirul lui bătrânul Zaćwilichowski, micul Wołodyjowski, jupân Longinus Podbipięta şi Zagłoba. Se aşezară în jurul mesei şi Rzędzian intră numaidecât aducând un butoiaş şi pahare.

― În numele Tatălui şi al Fiului! strigă jupân Zagłoba. Văd bine, Domnia Ta, ţi-a înviat copilul de casă.

Rzędzian se apropie şi-i îmbrăţişa genunchii.

― N-am înviat, dar n-am murit, pentru că m-ai scăpat Domnia Ta.

Skrzetuski adăugă:

― Apoi a intrat în slujba lui Bohun.

― Aşa va putea să intre în iad, zise jupân Zagłoba, apoi întorcându-se către Rzędzian: N-ai avut prea multe bucurii în slujba asta, uite un taler, drept mângâiere…

― Mulţumesc cu umilinţă, Domnia Ta, răspunse Rzędzian.

― E un vulpoi fără pereche, strigă Skrzetuski. A cumpărat atâta pradă de la cazaci, că amândoi n-am putea să plătim tot ce are, chiar dacă Domnia Ta ţi-ai vinde toate moşiile din Turcia.

― Aşa? se bucură Zagłoba. Păstrează talerul şi creşte, copăcelule, că dacă n-oi fi bun pentru chinurile lui Cristos, tot o să fii bun de spânzurat. Se cunoaşte după ochi că e ceva de capul lui. (Aici jupân Zagłoba îl lua de ureche pe Rzędzian şi, zgâlţâindu-l uşor, vorbi mai departe.) Îmi plac oamenii descurcăreţi îţi prezic că vei ajunge cineva, dacă n-ai să rămâi un prostănac. Da’ stăpânul tău, Bohun, cum îşi aduce aminte de tine?

Rzędzian zâmbi măgulit de cuvintele de laudă şi răspunse:

― O, de mine ca de mine, dar când îşi aminteşte de Domnia Ta, scrâşneşte din măsele de scapără scântei.

― Du-te dracului! strigă jupân Zagłoba cuprins deodată de mânie. Ce-mi tot trăncăneşti!

Rzędzian ieşi, iar ei începură să vorbească despre călătoria de mâine şi despre fericirea fără de margini care-l aştepta pe Skrzetuski. Miedul îndreptă în curând starea sufletească a lui Zagłoba, care începu să se hârjonească cu Skrzetuski şi să-i pomenească ba de botez, ba de înflăcărarea lui Jędrzej Potocki pentru cneaghină. Jupân Longinus oftă. Beau şi se bucurau din toată inima. În cele din urmă veni vorba despre împrejurările războiului şi despre prinţ. Skrzetuski, care lipsise din Zbaraż, întrebă:

― Domniile Voastre, spuneţi-mi şi mie ce s-a întâmplat cu prinţul nostru? Parcă e alt om. Eu nu mai înţeleg nimic. Dumnezeu i-a dăruit victorie după victorie. L-au trecut cu vederea când au ales căpeteniile care conduc ţara pe vremea
interregni,
ei şi? Acum oştile vin la el, va ajunge hatman fără sprijinul nimănui şi îl va strivi pe Chmielnicki… se vede că îl frământă ceva!…