Authors: Henryk Sienkiewicz
― Măria Ta, când vrei să porneşti? întrebă cancelarul.
― Dumnezeu a făcut ca noaptea să fie senină, răspunse regele, caii n-or să se năduşească. Domnia Ta, străjer al taberei, adăugă întorcându-se către dregători şi căpetenii, porunceşte trâmbiţaşilor să sune încălecarea.
Străjerul ieşi îndată din încăpere. Cancelarul Ossoliński spuse încet că nu toţi sunt gata şi carele de povară nu pot să plece înainte de revărsatul zorilor, dar regele îi răspunse numaidecât:
― Cine ţine mai mult la carele de povară, decât la ţară şi la rege, n-are decât să rămână.
Încăperea începu să se golească. Fiecare grăbea spre steagul său, să-l pună „pe picioare” şi să-l pregătească de drum. Rămaseră numai regele, cancelarul, preotul şi Skrzetuski cu Tyzenhauz.
― Milostive stăpâne, spuse preotul, ce ai vrut să afli de la acest oştean, ai aflat. Trebuie să-l lăsăm să se odihnească, fiindcă abia se mai ţine pe picioare. Măria Ta să-mi îngăduie să-l iau să doarmă cu mine, în cvartirul meu.
― Prea bine, părinte, se învoi regele. Cererea este îndreptăţită. Să-l conducă Tyzenhauz şi încă cineva, pentru că singur nu poate să meargă. Du-te, du-te, tovarăş drag, nimeni nu merită odihna mai mult ca tine. Şi ţine minte, că-ţi sunt datornic. Am să uit mai degrabă de mine, decât de tine!
Tyzenhauz îl apucă pe Skrzetuski de braţ şi ieşiră. În tindă se întâlniră cu starostele de Rzeczyca, care-l sprijini de partea cealaltă pe cavalerul care se clătina; preotul păşea înainte, având în faţă un copil de casă cu o făclie, pe care o purta degeaba, fiindcă noaptea era luminoasă, liniştită, caldă. O Lună uriaşă, aurie plutea ca o corabie deasupra Toporówului. De pe medeanul din mijlocul taberei se auzeau murmur de glasuri, scârţâit de care şi ecoul trâmbiţelor care sunau deşteptarea. De departe, înaintea bisericii luminate de razele Lunii, se vedeau grupuri de oşteni călare şi pedeştri. În sat, caii nechezau. Scârţâitul carelor se împletea cu clinchetul lanţurilor şi duruitul surd al tunurilor; zarva se înteţea tot mai mult.
― Au şi pornit! spuse preotul.
― La Zbaraż… în ajutor… îngăimă Skrzetuski.
Şi nu se ştie dacă de bucurie, din cauza greutăţilor trecute, sau poate şi de una şi de alta îl părăsiră puterile atât de mult, încât Tyzenhauz şi starostele de Rzeczyca fură nevoiţi aproape să-l poarte pe sus.
În drum spre casa parohială intrară printre oştenii care stăteau în faţa bisericii. Erau steagurile lui Sapieha şi pedestrimea lui Arciszewski. Neîncolonaţi pentru marş, oştenii stăteau de-a valma, mergând de colo-colo şi îngrădind trecerea.
― La o parte! La o parte! striga preotul.
― Dar cine vrea să treacă?
― Un viteaz de la Zbaraż.
― Închinăciune! închinăciune! strigau numeroase glasuri. Şi se desfăceau îndată, iar ceilalţi se îmbulzeau şi mai tare, dorind să-l vadă pe viteaz. Priveau încremeniţi la sărăcia lui, la chipu-i înfricoşător, luminat de razele Lunii şi şopteau uluiţi:
― De la Zbaraż, de la Zbaraż…
Preotul îl duse pe Skrzetuski cu mare greutate până la casa parohială, unde, scăldat şi curăţat de noroi şi de sânge, porunci să fie culcat în patul preotului din sat, iar el plecă îndată la oştile care porneau la drum.
Skrzetuski era numai pe jumătate treaz, dar fierbinţeala nu-i îngădui să adoarmă numaidecât. Cu toate acestea, nu mai ştia unde se află şi ce se petrece în jurul lui. Auzea numai larmă, tropote, scârţâit de care, bufniturile înfundate ale pedestraşilor, strigătele oştenilor, răsunetul trâmbiţelor – şi toate se contopeau în urechile lui într-un vuiet uriaş… „Pleacă oastea”, mormăia de unul singur… Între timp, vuietul începu să se depărteze, să slăbească, să piară, să se topească… până când liniştea învălui, în sfârşit, satul Toporów.
Atunci lui Skrzetuski i se păru că se prăbuşeşte, cu pat cu tot, într-o prăpastie fără fund…
CAPITOLUL XXX
D
ORMI
CÂTEVA
ZILE
,
DAR
nici după ce se trezi fierbinţeala nu-l slăbea deloc, aşa că aiură multă vreme. Vorbea despre Zbaraż, despre prinţ, despre starostele de Krasny Staw, discuta cu Michał şi cu Zagłoba, striga la jupân Longinus: „Nu pe acolo!”, numai de cneaghină nu aminti niciodată. Se vede că forţa nemăsurată cu ajutorul căreia se hotărâse o dată pentru totdeauna să nu se mai gândească la ea, nu-l părăsea nici în clipele de slăbiciune şi de boală. În schimb, i se părea că vede aplecată deasupra lui faţa bucălată a lui Rzędzian, aşa cum o văzuse atunci când, după bătălia de la Konstantynów, prinţul îl trimisese cu steagurile la Zasław să nimicească cetele de tâlhari, iar Rzędzian se ivise pe neaşteptate în locuinţa lui. Faţa aceasta îi învălmăşea gândurile, fiindcă i se părea că de atunci timpul s-a oprit în loc şi nu s-a mai schimbat nimic. Se afla iarăşi lângă Chomór şi dormea într-o colibă, iar când se va trezi, va porni spre Tarnopol să ducă steagurile… Krzywónos, zdrobit la Konstantynów, fugea către Chmielnicki… Rzędzian venise de la Huszca şi stătea lângă el… Skrzetuski voia să vorbească, voia să-i spună copilului de casă să poruncească să scoată şeile de pe cai, dar nu putea… Şi iarăşi îi trece prin minte că se află lângă Chomór şi că de atunci Barul fusese cucerit – aici Skrzetuski se încrâncenează de durere şi capul nefericit i se cufundă iarăşi în întuneric. Nu mai ştie şi nu mai vede nimic, dar, după o clipă, din această beznă, din această învălmăşeală se iveşte Zbarażul… Împresurarea… Aşadar nu se află lângă Chomór? Şi cu toate acestea Rzędzian stă lângă el, se apleacă spre el. Prin inimile tăiate în obloanele ferestrelor, în încăpere intră un snop de raze albe, luminând de minune faţa slujitorului plină de grijă şi de compătimire…
― Rzędzian! strigă deodată Skrzetuski.
― O, Domnia Ta! Bine că m-ai recunoscut! exclamă fecioraşul şi se prăbuşeşte la picioarele stăpânului. Credeam că n-ai să te mai trezeşti niciodată…
Urmă o clipă de tăcere, se auzeau numai suspinele lui Rzędzian care îmbrăţişa întruna picioarele stăpânului.
― Unde sunt? întrebă porucinicul.
― La Toporów… Domnia Ta ai venit de la Zbaraż la Măria Sa regele… Slavă Domnului! Slavă Domnului!
― Şi regele unde este?
― A plecat cu oastea în ajutorul prinţului-voievod.
Se aşternu iarăşi tăcerea. Lacrimi de bucurie se scurgeau mereu pe obrajii copilului de casă, care începu să repete cu glasul mişcat:
― Domnia Ta, bine că te văd…
Apoi se ridică şi deschise oblonul şi fereastra. Aerul proaspăt al dimineţii pătrunse în încăpere şi odată cu el şi lumina albă a zilei. Skrzetuski îşi veni în fire. Rzędzian se aşeză la picioarele patului…
― Deci eu am ieşit din Zbaraż? întrebă cavalerul.
― Întocmai, Domnia Ta… Nimeni n-a fost în stare să facă ce ai făcut Domnia Ta, iar regele a pornit cu oastea vestit de Domnia Ta.
― A încercat şi pan Podbipięta înaintea mea, dar a pierit…
― Pentru Dumnezeu! A pierit pan Podbipięta? Un şleahtic atât de darnic şi de cinstit!… Mi s-a tăiat răsuflarea… Au putut ei să-i vină de hac unui asemenea uriaş…
― L-au săgetat din arcuri…
― Dar pan Wołodyjowski şi jupân Zagłoba?
― I-am lăsat sănătoşi când am plecat.
― Slavă Domnului. Sunt prietenii de nădejde ai Domniei Tale… Numai că părintele m-a oprit să vorbesc…
Rzędzian tăcu şi o vreme se gândi adânc. Îngândurarea se vedea limpede pe obrazu-i bucălat. După un răstimp spuse:
― Stăpâne!
― Ce-i?
― Ce se va întâmpla cu averea lui pan Podbipięta? Pesemne că are sate şi avuţii de tot felul, cu nemiluita… N-o fi lăsat oare ceva şi prietenilor, fiindcă, după câte am auzit, n-avea familie?
Skrzetuski nu răspunse nimic, şi Rzędzian înţelese că întrebarea nu-i era pe plac, aşa că începu iarăşi vorba după cum urmează:
― Slavă Domnului că jupân Zagłoba şi pan Wołodyjowski sunt sănătoşi; credeam că i-au prins tătarii… Am trecut printr-o groază de nevoi împreună… Numai că părintele m-a oprit să vorbesc… Ei, stăpâne, credeam că n-am să-i mai văd niciodată, fiindcă hoarda era atât de aproape, că nu mai aveam cum să scăpăm.
― Cum, tu ai fost cu pan Wołodyjowski şi cu jupân Zagłoba? Nu mi-au spus nimic de tine.
― Pentru că nici ei n-aveau de unde să ştie dacă am scăpat sau nu.
― Unde v-a ajuns hoarda?
― Dincolo de Płoskirów, în drum spre Zbaraż. Fiindcă, stăpâne, noi am umblat departe, până dincolo de Jampol… numai că părintele Cieciszowski m-a oprit să vorbesc…
Se lăsă iarăşi tăcerea.
― Dumnezeu să vă răsplătească pentru gândurile bune şi greutăţile pe care le-aţi îndurat, spuse Skrzetuski. Acum ştiu ce-aţi căutat acolo. Am fost şi eu înaintea voastră… dar în zadar.
― Ehei, stăpâne, dacă n-ar fi părintele… Dar mi-a spus aşa: „Eu trebuie să plec cu Măria Sa regele la Zbaraż, iar tu, zice, ai grijă de stăpânul tău, dar să nu-i spui nimic, fiindcă îşi va da duhul.”
Skrzetuski pierduse de mult orice nădejde, aşa că vorbele lui Rzędzian nu stârniră nici un ecou în sufletul lui… Un timp zăcu nemişcat, apoi începu să-l întrebe.
― Cum de-ai ajuns aici, la oaste şi la părintele Cieciszowski?
― Jupâneasa castelanului de la Sandomierz, pani Witowska, ne-a trimis de la Zamość cu veste de la castelan, cum că se va întâlni cu el la Toporów… E o jupâneasă bărbătoasă, stăpâne, şi vrea să stea pe lângă oaste, numai să nu se despartă de castelan… Aşa că eu am sosit la Toporów cu o zi înaintea Domniei Tale. Jupâneasa trebuia să vină până acum… dar ce să-i faci, castelanul a plecat iar cu regele!…
― Nu înţeleg cum puteai să fii la Zamość, când spui că ai fost cu Wołodyjowski şi Zagłoba până dincolo de Jampol. De ce n-ai venit cu ei la Zbaraż?
― Pentru că, vezi, Domnia Ta, când ne-a ajuns hoarda, n-am mai avut încotro; ei doi au ţinut calea întregului ciambul, iar eu am fugit şi nu m-am oprit până la Zamość.
― Noroc că n-au pierit, spuse Skrzetuski, dar gândeam că eşti un fecior mai curajos. Se cuvenea oare să-i părăseşti la asemenea strâmtoare?
― Ehei, stăpâne, dacă eram numai noi trei, sigur că nu-i părăseam, pentru că mi se rupea sufletul, dar eram patru… aşa că ei s-au aruncat în calea tătarilor, iar mie mi-au poruncit să… scap pe… Dacă aş fi sigur că bucuria nu te va ucide… fiindcă dincolo de Jampol noi… am găsit… dar dacă părintele…
Skrzetuski începu să se uite la copilul de casă şi să clipească din ochi, ca omul care se trezeşte din somn; deodată parcă se rupse ceva în el, păli grozav, se ridică în capul oaselor şi strigă cu glas năprasnic:
― Cine era cu tine?
― Stăpâne! Hei, stăpâne! îngăimă fecioraşul înfricoşat de schimbarea care se produse pe chipul cavalerului.
― Cine era cu tine? repetă Skrzetuski întrebarea şi, apucându-l de umeri, începu să-l scuture, tremurând el însuşi de parcă era cuprins de fierbinţeală, şi frământându-l în mâinile-i de fier.
― Am să spun tot! strigă Rzędzian. Şi părintele să-mi facă ce-o vrea; jupâniţa a fost cu noi şi acum este la curtea jupânesei Witowska.
Skrzetuski înlemni, închise ochii şi capul îi căzu greu pe pernă.
― Vai de mine! strigă Rzędzian. Nu mai încape îndoială, stăpânul şi-a dat cea din urmă suflare! Vai de mine, ce-am făcut!… mai bine tăceam din gură. O, Doamne! Stăpâne scump, stăpâne, scoate măcar o vorbă… Doamne! Părintele a avut dreptate să mă oprească… stăpâne! Hei, stăpâne!…
― Nu-i nimic! răspunse într-un târziu Skrzetuski. Unde-i jupâniţa?
― Slavă Domnului că ai înviat, stăpâne… Mai bine nu mai zic nimic. E cu jupâneasa castelanului de Sandomierz… trebuie să vină degrabă. Slavă Domnului!… Stăpâne, să nu mori… acum au să ajungă aici… noi am fugit la Zamość… şi acolo părintele a dat-o pe jupâniţa noastră jupânesei Witowska… aşa se cădea… Bohun a respectat-o, dar nenorocirea vine lesne. Am avut multă bătaie de cap, oştenilor le-am spus că e ruda prinţului Jeremi… şi au respectat-o… Am cheltuit o groază de bani pe drum…
Skrzetuski stătu o vreme nemişcat, cu ochii deschişi, pironiţi în bagdadie, şi cu faţa gravă; se ruga pesemne. După ce sfârşi, se ridică în capul oaselor şi spuse:
― Dă-mi hainele şi porunceşte să pună şaua pe cal!
― Dar unde vrei să pleci, stăpâne?
― Dă-mi hainele mai repede!
― Stăpâne, acum avem de toate din belşug, fiindcă ne-a dat şi regele înainte de plecare şi ne-au mai dat şi ceilalţi. În grajd sunt trei căluţi grozavi. De-ar fi al meu măcar unul din ei!… pentru Domnia Ta ar fi mai bine să stai culcat şi să te odihneşti, că n-ai putere deloc.
― N-am nimic. Pot să încalec. Pe viul Dumnezeu, grăbeşte-te!
― Ştiu eu că Domnia Ta ai trup de fier; fie şi aşa; numai că Domnia Ta trebuie să mă aperi înaintea părintelui Cieciszowski… Iată hainele, sunt aici… altele mai bune nu găseşti nici la negustorii armeni de mătăsuri… Domnia Ta, îmbracă-te, iar eu am să spun să aducă fiertura de vin, fiindcă i-am poruncit slujitorului preotului s-o pună la foc.
Spunând acestea, Rzędzian se apucă să trebăluiască pe lângă mâncare, iar Skrzetuski începu să îmbrace în grabă veşmintele lăsate în dar de rege şi ceilalţi pani. Numai că îl lua în braţe mereu pe copilul de casă şi îl strângea la pieptul umflat de bucurie, iar feciorul îi povestea totul
ab ovo,
cum îl întâlnise pe Bohun, hăcuit de pan Michał, dar scăpat de la moarte, la Włodawa, cum aflase de la el despre cneaghină şi căpătase semnele de liberă trecere. Cum plecaseră după aceea cu pan Michał şi cu jupân Zagłoba la râpele de lângă Waładynka şi, omorând pe vrăjitoare şi pe Czeremis, o răpiseră pe jupâniţă, în sfârşit, cât de mare era primejdia, când fugeau de oştile lui Burłaj.
― Pe Burłaj l-a ucis jupân Zagłoba, îl întrerupse repede Skrzetuski.
― E un bărbat viteaz, răspunse Rzędzian, cum n-am mai pomenit, fiindcă de obicei unul e viteaz, altul e vorbăreţ, al treilea şmecher, dar în jupân Zagłoba s-au întâlnit toţi trei. Cel mai rău ne-a fost, stăpâne, în pădurile de după Ploskirów, când ne urmărea hoarda. Pan Michał şi jupân Zagłoba au rămas să-i atragă după ei şi să întârzie urmărirea, iar eu am apucat-o într-o parte spre Konstantynów, ferindu-mă de Zbaraż, pentru că mă gândeam că, după ce-i vor ucide pe cavalerul cel mic şi pe jupân Zagłoba, vor goni după noi tocmai către Zbaraż. Într-adevăr, nu ştiu prin ce mijloc, Dumnezeu, în marea lui milă, i-a scăpat pe pan Wołodyjowski şi pe jupân Zagłoba… Am crezut că-i vor omorî. În acest timp eu mă strecuram cu jupâniţa printre Chmielnicki, care venea dinspre Konstantynów, şi Zbaraż, încotro porniseră tătarii.