Authors: Henryk Sienkiewicz
Revoluţia din 1905–1907 îl surprinde cu totul nepregătit, aşa că Sienkiewicz, dezorientat ca mai toţi marii scriitori ai vremii, nu va pătrunde nici pricinile sociale care au declanşat izbucnirea energiilor revoluţionare şi nici obiectivele urmărite. O va demonstra romanul
Convulsii (Wiry,
1910). În această perioadă, partidele politice de cele mai contradictorii orientări îşi dispută onoarea de a-l avea printre membrii lor. După unele indicii, s-ar părea că pentru un timp Sienkiewicz ar fi înclinat spre colaborarea cu gruparea Democraţiei Naţionale care îl convinge să participe la diferite acţiuni în timpul revoluţiei din 1905 şi al Dumei I, în care îi şi propune candidatura. Cât de fragile au fost aceste relaţii o arată refuzul scriitorului, care renunţă la tentaţiile politicii active.
După 1900, Sienkiewicz desfăşoară o şi mai bogată activitate pe tărâmul cultural şi obştesc, a cărei intensitate de vârf va fi atinsă în timpul Primului Război Mondial, pe când se afla în Elveţia, unde, împreună cu I. Paderewski, lua parte la organizarea Comitetului internaţional elveţian pentru ajutorarea victimelor foamei şi ale războiului.
Un divertisment odihnitor îl constituie romanul
Prin pustiu
ş
i jungl
ă
(W pustyni i puszczy,
1911), care relatează întâmplările trăite în Africa de doi copii scăpaţi din captivitatea răsculaţilor lui Mahdi, după care intenţiona să închine legiunilor lui Dabrowski romanul
Legiunile (Legiony,
1914), rămas neterminat din cauza morţii scriitorului, survenite la Vevey, în Elveţia, la 15 noiembrie 1916. Osemintele i-au fost aduse în ţară după opt ani, în 1924. Înmormântarea lor într-o criptă a Catedralei Sf. Ioan din Varşovia a prilejuit o manifestare de pioasă preţuire pentru ilustrul evocator al Poloniei medievale.
Asemeni tuturor marilor creatori polonezi, şi pentru Sienkiewicz, înrobirea patriei a constituit o rană veşnic deschisă. Va lupta, de aceea, din răsputeri cu mijloacele care îi vor sta la îndemână şi pe direcţiile pe care le va socoti eficiente pentru redresarea naţională a Poloniei. Încă de pe băncile facultăţii s-a lăsat antrenat de lozincile bătăioase ale tinerilor „progresişti” – Universitatea din Varşovia a fost pepiniera de cadre a curentului pozitivist – preconizând în publicistică şi în nuvele iniţiative numeroase, menite să aducă emanciparea spirituală a păturilor de jos şi bunăstarea materială a întregului popor. Dar idilica fericire generală, propovăduită de ideologii burgheziei, întârzie să se înfăptuiască. Mai mult. Cu toată dezvoltarea incontestabilă a economiei, sărăcia claselor asuprite se accentuează tot mai mult, fapt care duce, către anul 1880, la explozii de nemulţumire pe scară socială. Pe de altă parte, politica rezistenţei defensive, considerată de liderii pozitivişti ca fiind mai potrivită pentru perioada de represalii care a urmat după înăbuşirea revoltei din 1863 decât aceea a împotrivirii armate, şi împăciuitorismul servil al conservatorilor cracovieni, de pildă, au sădit cu vremea, în conştiinţa populaţiei o apatie generatoare de pesimism în privinţa viitorului patriei.
Această deprimantă stare de spirit, acut periculoasă pentru sentimentele patriotice, răzbate chiar în creaţia scriitorilor care activau sub influenţa nemijlocită a ideilor pozitiviste. În opera unora dintre ei, ca B. Prus şi E. Orzeszkowa, dezamăgirea produsă de evoluţia neaşteptată a societăţii nu marchează radicale schimbări de poziţie, manifestându-se doar sub forma îndoielii dezolante şi a incertitudinii de drum pentru viitor. În schimb, în concepţia lui Sienkiewicz spărturile sunt atât de mari, încât în timpul călătoriei în America se conturează într-o ruptură definitivă, scriitorul îndreptându-se spre alte limanuri ideologice. În faţa contrastelor violente, economice şi de cultură, pe care democraţia lumii noi le oferea vizitatorului sensibil la principiile umanitare de dreptate şi egalitate între toate straturile, Sienkiewicz şi-a dat seama că programul pozitivist nu va putea nicicând să realizeze dezideratele sociale şi patriotice enunţate, mai ales în condiţiile asupririi naţionale. Pentru asta era nevoie de alte idealuri care să prelungească ecouri profunde în conştiinţe, să le smulgă din descurajarea vegetativă şi să le îmbărbăteze la luptă. Aşadar, de vreme ce dezvăluirea critică a inechităţilor sociale nu avea efecte stimulative, la ce bun să mai înfăţişezi un prezent „(…) banal şi trist? Să trudească cine vrea pe această ţarină; eu nu mai vreau, nu mai pot, aşa că voi vorbi despre altceva”. Despre ce anume vrea să vorbească scriitorul, îi vor sugera şi înclinaţiile afective, dezvoltate de educaţia de familie şi de lecturile preferate: despre trecutul istoric, deoarece atunci „(…) s-au consumat evenimentele măreţe, la care au participat personalităţi puternice. În trecut ai pentru ce să te entuziasmezi, căci există caractere, crime şi sacrificii impresionante”. Şi „(…) nu-i mai bine oare ca în loc să descrii starea de spirit şi oamenii de azi, nimicnicia lor actuală, contradicţiile cu ei înşişi, slăbiciunea şi zbuciumul lor, să arăţi societăţii că au existat momente mai grele, mai înfricoşătoare, şi, cu toate acestea, salvarea şi renaşterea au fost posibile? Prezentul adânceşte dezolarea şi disperarea, trecutul dă putere şi învie nădejdile”
{9}
, iar sarcina literaturii este aceea de a reconforta speranţele, de a apăra sufletele împotriva pesimismului primejdios.
Schimbarea poziţiei lui Sienkiewicz s-a efectuat într-adevăr pe un fond emoţional favorabil, dar a fost determinată şi de fundamente raţionale. Îndepărtându-se spre trecut, prozatorul a crezut că a găsit în curgerea istoriei factorii care au făcut posibilă ieşirea Poloniei din toate situaţiile dificile: Dumnezeu şi Patria
{10}
– factori care, după convingerea sa, chiar şi în timpul în care scria, exercitau o puternică înrâurire psihologică asupra tuturor despărţiturilor sociale, putând deci să conducă la renaşterea şi mobilizarea resurselor patriotice. Cele două entităţi, tradiţionale, constituiau însă punctele esenţiale din programul de activitate al nobilimii conservatoare, care, anacronic, tindea să readucă aristocraţia funciară în fruntea poporului în mişcarea de eliberare naţională. Romancierul şi-a apropriat însă acest program cu unele rezerve, renunţând la politica de aservire faţă de autoritatea dominantă străină, la cosmopolitismul cultural şi luptând în numele micii boierimi, a şleahtei, nu al magnaţilor aristocraţi. Chiar dacă în prima parte a trilogiei istorice a făcut, după cum vom vedea, unele concesii marii nobilimi, în restul creaţiei sale a scos în evidenţă şleahta. Conservatorismul lui este, prin urmare, moderat
{11}
, gravitând îndeosebi în jurul patriotismului naţional. În 1881, referindu-se la ţelurile periodicului
S
ł
owo,
îi scria lui J.I. Kraszewski că sarcina publicaţiei va fi de a cultiva un progres sănătos, întemeiat pe respectarea tradiţiilor şi a credinţei poporului. Nu va fi ziarul unei coterii şi nici al unor visări aventuroase. Va respecta religia ca mijloc de apărare naţională, dar nu va fi un organ clerical care să subordoneze politicii bisericii problemele naţionale. De asemenea, nu va aparţine aristocraţiei, cum credeau unii rău intenţionaţi. Iniţiatorii lui vor să scoată un ziar moderat şi progresist la modul înţelept, patriotic, care să apere poporul de doctrinele ce-i slăbesc sau îi anihilează sentimentul patriotic
{12}
. Întreaga activitate publicistică şi literară de după 1880 se va desfăşura din această perspectivă conceptuală.
Îndepărtarea de pozitivism nu s-a petrecut dintr-odată, ci treptat, aproape neobservată de colegii de ideologie. Elemente dispersate, care exprimă totuşi contradicţii interioare, apar încă din nuvelistica timpurie. În
Slug
ă
b
ă
trân
ă
şi
Hania,
publicate în plină afirmare a pozitivismului – 1875, 1876 –, autorul se întoarce spre trecut, într-adevăr cu unele lucidităţi critice în apreciere, dar şi cu o pietate de-a dreptul romantică pentru valorile tradiţionale ale vieţii strămoşilor. Într-o scrisoare către K. Górski, Sienkiewicz însuşi relata retrospectiv că ambele nuvele se plasau
sans le savoir
în afara esteticii pozitiviste
{13}
. O evidentă schimbare de atitudine se cristalizează însă în nuvela
Robie t
ă
t
ă
reasc
ă
(Niewola tatarska,
1880), în care scriitorul exalta incoruptibilitatea şleahticului Zdanoborski, ale cărui virtuţi: credinţa în Dumnezeu, iubirea de patrie şi dragostea pentru Marysia vizează întru câtva ascetismul religios şi patriotard, conducând în linie dreaptă spre fermitatea de caracter a inflexibilului Jan Skrzetuski din
Prin foc
ş
i sabie.
Textul abundând în latinisme şi regionalisme ucrainene, tătare ori turceşti, epica descripţiilor scenelor de luptă, vigoarea şi unitatea interioară ale personajului ş.a. sunt calităţi care se vor dezvolta plenar în romanul istoric. Transformarea definitivă a concepţiei este atestată de activitatea redacţională de la
S
ł
owo
şi, fapt fundamental, de apariţia trilogiei istorice.
Potrivit unei mărturisiri inserate la sfârşitul părţii a treia, Sienkiewicz a conceput trilogia cu scopul expres de „îmbărbătare a inimilor”, deci ca un remediu sigur împotriva marasmului, lipsit de orizonturi luminoase, al realităţii contemporane lui. Unui prezent searbăd, aparent irezolvabil, i-a opus un trecut pilduitor, care păstrează totdeauna ceva din farmecul şi strălucirea raiului pierdut al lui Milton, oricât de obiectiv critic ar fi considerat. Pentru ilustrarea acestui contrast, şi-a oprit atenţia asupra uneia dintre cele mai zbuciumate perioade din istoria Poloniei: secolul al XVII-lea. Operele care alcătuiesc trilogia abordează cronologic evenimentele mai însemnate care au punctat mijlocul acestui veac crâncen.
Prin foc
ş
i sabie
aduce în prim-plan revolta cazacilor şi a ţăranilor ucraineni de sub conducerea lui Chmielnicki (1647–1648),
Potopul
se axează pe luptele cu suedezii (1655–1660), iar
Pan Wo
ł
odyjowski
relatează începutul războiului cu turcii şi tătarii (1672–1673). Se înţelege că aceste limite temporale sunt depăşite şi într-un sens şi în altul, în funcţie de necesităţile intrigii. Fiecare dintre cele trei părţi poate fi socotită ca un roman de sine stătător, dacă se au în vedere momentele istorice distinct delimitate, subiectele independente, ponderea diferită a eroilor comuni şi, într-un fel, valoarea inegală, dar pe toate le uneşte strâns mobilul artistic general şi consecuţia faptelor care îl reflectă.
În
Prin foc
ş
i sabie,
care în formula iniţială avea să poarte titlul
Bârlogul lupilor (Wilcze gniazdo)
{14}
, episoadele se derulează pe două direcţii de natură şi importanţă diferite, aflate însă în raport de strictă şi reciprocă subordonare. Tema socială – una dintre încercările armate de eliberare a Ucrainei – se împleteşte organic cu aceea romanescă – peripeţiile iubirii dintre Jan Skrzetuski şi Helena Kurcewicz – care va transmite unele contingenţe exterioare în
Neamul
Ş
oim
ă
re
ş
tilor
lui Sadoveanu
{15}
. Apropierea şi întrepătrunderea unor teme atât de vaste a fost o idee strălucită din partea autorului care putea să cuprindă în acest cadru imens toate calităţile omeneşti – de la forţa fizică a soldatului la geniul comandantului – şi toate simţirile – de la foame şi frică până la ambiţie şi dragoste de ţară
{16}
. Încă de la apariţia cărţii, adevărat eveniment literar în epocă, i s-a reproşat pe bună dreptate lui
Sienkiewicz
că a înfăţişat într-o lumină improprie răscoala ucrainenilor împotriva asupririi poloneze. De altminteri, discuţiile care au însoţit romanul de-a lungul timpului – de la publicarea foiletonistică în periodice până în vremea noastră – au fost numeroase şi îndelungi, parcurgând o foarte variată gamă de atitudini. Autorii intervenţiilor au pendulat dezinvolt între lauda cu iz apologetic
{17}
şi virulenţa crispat denigratoare
{18}
, în conformitate cu principiile estetice pe care le promovau. Şi, deşi, pe de o parte, foarte multe observaţii critice pot fi chestionabile sau înlăturate, iar, pe de altă parte, relativ puţini sunt cei care s-au menţinut în aprecieri într-o tonalitate detaşat obiectivă, ca B. Prus, O. Górka
{19}
, S. Sandler
{20}
ş.a., care şi-au întemeiat afirmaţiile pe un material documentar ce nu poate fi contestat, este interesant că opera conţine calităţi şi slăbiciuni care, în parte, îndreptăţesc argumentarea ambelor extreme.
Consideraţiile asupra romanului se grupează pe două registre de motive: istoric – care prilejuieşte cele mai multe incriminări – şi estetic. Majoritatea învinuirilor se păstrează aşadar în domeniul corespondenţei riguros ştiinţifice care ar fi trebuit să existe între realitatea
de facto
şi cea înfăţişată de scriitor. Pentru că Sienkiewicz, împărtăşind vederile nobilimii conservatoare cu privire la expansiunea religiei catolice şi implicit a statului polon în Răsărit, a considerat Ucraina ca pe o provincie care aparţinea
de jure
Poloniei. În consecinţă, eforturile populaţiei ucrainene, împilate naţional şi social, au fost apreciate unilateral, doar ca nişte fărădelegi ale unor trădători, mânaţi de interese personale şi răzbunări împotriva „patriei mame”. În explicitarea pricinilor care au determinat izbucnirea răscoalei lui Bohdan Chmielnicki, latura socială este estompată deliberat; în argumentarea autorului diferendul sentimental dintre starostele Czapliński şi Chmielnicki, mai apoi cel dintre Skrzetuski şi Bohun, dorinţa de răzbunare şi de îmbogăţire prin jaf atârnă mai greu decât împrejurările sociale şi economice care au aprins focul răzvrătirii. O mulţime de fapte izolate, precum salvarea lui Chmielnicki de către Skrzetuski, răpirea Helenei din stăpânirea lui Bohun etc., capătă astfel proporţii neverosimile, capabile să hotărască începutul şi desfăşurarea răscoalei, scriitorul înlocuind determinarea necesar istorică cu semnificaţia locală a incidentului. Exploatarea sângeroasă şi persecuţiile religioase, exercitate de magnaţii şi şleahticii polonezi asupra ţărănimii ucrainene, sunt prezentate ca izvorând din misiunea civilizatoare a Poloniei în Răsăritul bântuit în viziunea scriitorului de întunericul păgânătăţii, aşadar din superioare raţiuni de stat. E adevărat că abuzurile săvârşite de boierii cotropitori şi suferinţele inumane ale celor oprimaţi sunt pomenite adeseori, deşi nu cu intenţia expresă de a fundamenta social şi etic tentativele de împotrivire. Simţul estetic, dacă nu o apreciere adecvată a împrejurărilor istorice, nu i-a îngăduit autorului să neglijeze factorii explicativi în ordinea socială, care apar în roman diminuaţi, dar nu substituiţi, şi cu atât mai puţin falsificaţi.