Prin foc si sabie (56 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
10.09Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Lăsaţi-i slobozi, repetă el.

Seimenii plecară, dar după o clipă se întoarse un esaul şi-i spuse:

― Pane porucinic, nu cred că le dăm drumul şi nu îndrăznesc să plece.

― Le-aţi tăiat legăturile?

― Tăiat.

― Atunci lăsaţi-i aici, încălecaţi.

O jumătate de ceas după aceea, ceata înainta iarăşi în tăcere pe drumeagul îngust. Ieşise Luna, lungi fâşii argintii răzbăteau până în mijlocul codrului, luminând adâncurile întunecate. Jupân Zagłoba şi Skrzetuski, care călăreau în frunte, vorbeau între ei.

― Domnia Ta, spune-mi tot ce ştii despre ea, îl rugă cavalerul. Domnia Ta ai smuls-o din mâinile lui Bohun?

― Eu, şi la plecare i-am învelit bine capul, ca să nu poată să strige.

― O, Domnia Ta, ai făcut cum nu se poate mai bine, pe viul Dumnezeu! Şi cum aţi ajuns la Bar?

― Ehe, ar fi multe de spus, dar să lăsăm pe altă dată, sunt grozav de
fatigatus,
şi gâtlejul mi s-a uscat de când le tot cânt bicisnicilor. Domnia Ta n-ai ceva de băut?

― Am o ploscuţă de horilcă, iat-o!

Jupân Zagłoba apucă plosca de tablă şi o duse la gură; se auziră gâlgâituri îndelungi, dar Skrzetuski, nerăbdător, nu mai aşteptă să sfârşească de băut şi-l întrebă iarăşi:

― Şi e sănătoasă?

― Păi cum! răspunse jupân Zagłoba. Cu gâtlejul uscat toate sunt sănătoase.

― Eu întreb de cneaghină!

― De cneaghină? E ca o ciută.

― Lăudat fie numele Domnului! Şi se simte bine la Bar?

― Nici în cer n-ar putea să se simtă mai bine. Frumuseţea ei face toate
corda
{146}
să se lipească de ea. Jupâneasa Sławoszewska o are dragă, ca şi când ea ar fi născut-o. S-au îndrăgostit de ea atâţia cavaleri, că Domnia Ta, nu le-ai da de capăt numărând tot şiragul de mătănii, dar Helenei îi pasă de ei, cum îmi pasă mie de plosca deşartă a Domniei Tale; numai pe Domnia Ta te are drag.

― Să-i dea Dumnezeu sănătate, draga de ea! rosti Skrzetuski cu bucurie. Şi zici că îşi aminteşte cu plăcere de mine?

― Dacă îşi aminteşte de Domnia Ta? Află Domnia Ta că eu n-am înţeles de unde mai are aer ca să ofteze atâta. La toţi le e milă de ea, dar cel mai mult la măicuţe, pe care le-a câştigat cu dulceaţa ei. Păi ea m-a trimis în ghearele primejdiei, de era cât pe ce să-mi pierd viaţa, ca să aflu neapărat dacă trăieşti şi eşti sănătos. La început a vrut să repeadă pe altcineva, dar cum nimeni nu voia să plece, m-am milostivit eu şi am pornit spre tabăra prinţului. Dacă n-ar fi fost îmbrăcămintea, îmi cădea capul de mult. Aşa, ţăranii mă socotesc drept un cerşetor, mai ales că şi cânt foarte frumos.

Skrzetuski mai că amuţise de atâta fericire. Mii de gânduri şi de amintiri i se îmbulzeau în minte; Helena îi apăru aievea în faţa ochilor, aşa cum o văzuse ultima dată la Rozłogi, înainte de a pleca la Sici: frumoasă, cu faţa împurpurată, zveltă, cu ochii negri precum catifeaua, plini de ispite nespuse. I se părea că o vede, că simte căldura împrăştiată de obrajii ei şi îi aude glasul dulce. Îşi aduse aminte de plimbarea prin livada de vişini, de cuc, de întrebările pe care i le pusese şi de ruşinea Helenei când le prevestise doisprezece copii; sufletul îi tresălta de fericire, inima îi încremenea în piept de dragostea şi bucuria faţă de care toate suferinţele trecute erau o picătură în mare. Nu-şi dădea seama prea bine ce se petrece cu el. Voia să strige, să cadă în genunchi şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-şi aducă aminte, să întrebe, să întrebe mereu!

În cele din urmă începu să repete:

― Trăieşte, e sănătoasă?

― Trăieşte. Sănătoasă! răspunse jupân Zagłoba ca un ecou.

― Şi ea te-a trimis pe Domnia Ta?

― Ea.

― Ti-a dat vreo scrisoare?

― Mi-a dat.

― Dă-mi-o!

― E cusută în haine şi apoi e noapte. Ai răbdare, Domnia Ta.

― E cu neputinţă. Vezi şi Domnia Ta.

― Văd.

Răspunsurile lui jupân Zagłoba deveneau tot mai scurte, până când, în cele din urmă, dădu din cap o dată, de două ori şi adormi. Skrzetuski înţelese că n-are încotro şi trebuie să aştepte, şi se lăsă iarăşi în seama gândurilor. Îl întrerupse tropotul unui pâlc mai mare de călăreţi care se apropiau cu iuţeală. Era Poniatowski cu cazacii de la Curte, pe care prinţul îi trimisese în întâmpinarea lui, de teamă să nu i se întâmple ceva rău pe drum.

 

CAPITOLUL XXIX

 

E
LESNE
DE
ÎN
Ţ
ELES
cum primi Wiśniowiecki relatarea, pe care i-o făcu Skrzetuski în zori despre refuzul lui Osiński şi Korycki. Faţă de cele întâmplate, trebuia să ai un suflet mare, cum avea acel cneaz de fier, ca să nu te încovoi, să nu începi să te îndoieşti şi să nu laşi totul baltă. În zadar îşi cheltuia averea uriaşă pentru întreţinerea oştilor, în zadar se zbuciuma ca un leu în cuşcă, în zadar reteza unul după altul capetele răzvrătirii, făptuind minuni de vitejie, toate erau în zadar! Sosise clipa când era nevoit să-şi simtă propria neputinţă, să se retragă undeva departe, în locuri liniştite, şi să rămână un martor mut la cele ce se petreceau în Ucraina. Şi nu săbiile cazacilor îi paralizau orice mişcare, ci zavistia alor săi. În mai, pornise de dincolo de Nipru; nu era oare în drept să se aştepte ca atunci când se va prăbuşi de sus, ca un vultur, asupra răscoalei, când în înfricoşarea şi în învălmăşeala generală va ridica cel dintâi sabia deasupra capului, Republica întreagă să-i vină într-ajutor, încredinţându-i puterea şi paloşul pedepsitor? Când colo, ce se întâmplase? Regele murise, iar după petrecerea lui dintre cei vii, rangul de căpetenie supremă fusese dat altcuiva; el, prinţul, fiind ocolit cu bună ştiinţă. Era prima îngăduinţă faţă de Chmielnicki, şi prinţul nu suferea din pricina rangului pierdut, ci la gândul că această Republică strivită în picioare căzuse atât de jos, încât nu mai voia să lupte pe viaţă şi pe moarte, dând înapoi înaintea unui cazac şi preferând să-i oprească prin negocieri braţul înarmat. După biruinţa de la Machnówka, în tabără veniseră numai veşti proaste: mai întâi ştirea trimisă de pan Kisiel în legătură cu negocierile, apoi întinderea răzmeriţei în Polesia din Wołynia şi, la urmă, refuzul celor doi polcovnici, care arăta limpede cât de mult îl duşmănea pe Wiśniowiecki căpetenia supremă, prinţul Dominik Zasławski-Ostrogski. În lipsa lui Skrzetuski venise în tabără pan Korsz Zienkowicz cu vestea că tot ţinutul Owrucz a fost cuprins de flăcările răscoalei. Locuitorii erau paşnici şi nu voiau să se răzvrătească, dar veniseră cazacii conduşi de Krzeczowski şi Połksięzyc şi-i siliseră pe ţărani să li se alăture. Conacele şi târgurile fuseseră arse şi şleahticii, care nu fugiseră, omorâţi, iar printre ei, şi bătrânul Jelec, vechi curtean şi prieten al familiei Wiśniowiecki. Prinţul hotărâse atunci ca, după ce se va uni cu Osiński şi Korycki, să-l zdrobească pe Krzywónos, apoi să pornească spre miazănoapte către Owrucz şi să se înţeleagă cu hatmanul Lituaniei, prinzându-i pe răzvrătiţi între două focuri. Toate aceste planuri cădeau acum din cauza poruncii date polcovnicilor de prinţul Dominik. Pentru că Jeremi, după atâtea marşuri, bătălii şi trudă nu se simţea destul de puternic pentru a se măsura cu Krzywónos, mai ales că nici de voievodul Kievului nu prea era sigur. Pan Janusz era într-adevăr trup şi suflet cu facţia păcii. Se plecase în faţa autorităţii şi a puterii lui Jeremi şi trebuia să meargă cu el, dar cu cât vedea că această autoritate se clătina mai mult, cu atât era mai înclinat să se împotrivească pornirilor războinice ale prinţului, lucru care se arătă îndată.

Skrzetuski vorbea, iar prinţul îl asculta în tăcere. Toate căpeteniile erau acolo. Se posomorâră toţi, aflând ştirea despre refuzul polcovnicilor, şi îşi îndreptară privirile spre prinţ care rosti:

― Aşadar, prinţul Dominik le-a dat poruncă?

― Întocmai. Mi-au arătat-o în scris.

Jeremi îşi sprijini coatele de masă şi îşi ascunse faţa în palme. După o clipă vorbi:

― Într-adevăr, e mai mult decât poate îndura un om. Am să trudesc oare de unul singur, şi în loc de ajutoare să mi se mai pună şi piedici? Nu puteam să mă duc, hăt! la proprietăţile mele din Sandomierz şi să stau liniştit? Şi de ce n-am făcut aşa, dacă nu din dragoste pentru ţară? Iată care-mi este răsplata pentru osteneală, pentru paguba averii, pentru sângele…

Cneazul vorbea liniştit, dar în glasul lui tremura atâta amărăciune şi durere, că toate inimile se strânseră de jale. Polcovnicii mai vârstnici, veteranii de la Putywl, Starzec, Kumejki şi tinerii biruitori din ultimul război se uitau la el adânc îngrijoraţi, fiindcă ştiau cât e de grea lupta care se desfăşura în sufletul acestui om de fier, cât de cumplit trebuia să sufere mândria lui din pricina umilinţelor care se prăvăliseră asupră-i. El, „din mila lui Dumnezeu” cneaz – el, voievod al Ruteniei şi senator al Republicii, era nevoit să dea înapoi în faţa unora ca Chmielnicki şi Krzywónos; el, care până nu demult primea soliile stăpânitorilor străini aproape ca un rege, trebuia să se retragă de pe câmpul glorios al bătăliei şi să se închidă în vreo cetăţuie, aşteptând sfârşitul războiului, pe care aveau să-l poarte alţii, sau al negocierilor umilitoare. El, care era făcut parcă pentru fapte măreţe şi se simţea în stare să le facă, era nevoit să-şi recunoască neputinţa…

Suferinţa şi truda se vedeau în toată înfăţişarea lui. Slăbise destul de mult, ochii i se adânciseră în orbite, iar părul negru ca pana corbului începuse să cărunţească. O linişte dureroasă i se aşternuse pe faţă, pentru că mândria nu-i îngăduia să-şi mărturisească suferinţa.

― Ha, fie şi aşa! spuse. O să-i arătăm acestei Republici nerecunoscătoare că nu ştim numai să luptăm, ci să ne şi jertfim viaţa pentru ea. De bună seamă, aş fi preferat să mor de moarte falnică în alt război, decât împotriva ţăranilor, dar ce să fac!

― Luminăţia Ta, îl întrerupse voievodul Kievului, nu vorbi de moarte, pentru că, deşi nu se cunoaşte ursita nimănui, poate că e încă departe. Am numai cuvinte de laudă pentru geniul şi vitejia Luminăţiei Tale, dar nu pot să le iau în nume de rău nici viceregelui, cancelarului şi celorlalte căpetenii că se străduiesc să oprească acest război civil prin negocieri; se varsă sânge de frate, şi din îndârjirea celor două părţi cine poate să tragă foloase, dacă nu duşmanul din afară?

Prinţul privi lung în ochii voievodului şi spuse apăsat:

― Arătaţi bunăvoinţă celor învinşi, fiindcă o vor primi cu recunoştinţă şi vor ţine minte. Învingătorii însă vă vor dispreţui. Să dea Dumnezeu ca acest popor să nu fie nedreptăţit niciodată! Dar odată izbucnită, răzvrătirea trebuie înăbuşită în sânge, nu cu târguieli. Altfel ne facem de ruşine şi vom pieri!…

― O să pierim mai repede dacă purtăm război de unul singur, răspunse voievodul.

― Asta vrea să însemne că Domnia Ta nu mergi cu mine mai departe?

― Luminăţia Ta! Iau martor pe Dumnezeu că n-o fac din rea-voinţă, dar conştiinţa îmi porunceşte să nu-mi duc oamenii la pieire, pentru că sângele lor e scump şi poate să mai fie de folos Republicii.

Prinţul tăcu, iar după un răstimp se întoarse către polcovnici.

― Prieteni, nu-i aşa că voi nu mă veţi părăsi?

La aceste cuvinte polcovnicii, împinşi de aceeaşi forţă şi voinţă, se repeziră spre prinţ. Câţiva îi sărutau veşmintele, unii îi îmbrăţişau genunchii, alţii strigau, înălţându-şi braţele:

― Suntem alături de Luminăţia Ta până la ultima suflare, până la ultima picătură de sânge!

― Du-ne la luptă! Vom sluji şi fără soldă!

― Luminăţia Ta, îngăduie-mi şi mie să mor alături de tine! strigă tânărul pan Aksak, împurpurat ca o jupâniţă.

Văzând acestea, însuşi voievodul Kievului era mişcat, iar prinţul mergea de la unul la altul şi îi îmbrăţişa, mulţumindu-le. Tineri şi vârstnici erau cuprinşi de înflăcărare. Ochii războinicilor scăpărau scântei, mâinile se aşezau pe mânerele săbiilor.

― Voi trăi şi voi muri alături de voi! rosti prinţul.

― Vom învinge! strigau ofiţerii. Să pornim asupra lui Krzywónos! La Połonne! Cine vrea să ne părăsească să se ducă. O să ne descurcăm şi fără ajutorul lor. Nu vrem să împărţim cu nimeni nici slava, nici moartea!

― Domniile Voastre! îi potoli prinţul. Voinţa mea este ca înainte de a-l lovi pe Krzywónos să ne odihnim o vreme şi să ne refacem puterile. E a treia lună de când aproape că n-am mai descălecat. Osteneala, greutăţile şi schimbările vremii ne-au vlăguit de tot. Nu mai avem cai, pedestraşii merg desculţi. Să mergem dar la Zbaraż, acolo ne punem pe picioare, între timp poate că mai strângem ceva oşteni şi vom porni cu puteri proaspete la luptă.

― Luminăţia Ta, când porunceşti să plecăm? întrebă bătrânul Zaćwilichowski.

― Cât mai repede, bătrâne oştean, cât mai repede! Prinţul se adresă apoi voievodului:

― Domnia Ta încotro vrei să te duci?

― La Gliniany, aud că acolo se strâng oştile.

― Atunci o să te însoţim, până vom da de locuri mai liniştite, ca să nu ţi se întâmple ceva.

Voievodul nu răspunse nimic, pentru că nu prea se simţea în apele lui. El îl părăsea, iar prinţul îi purta de grijă şi voia să-l însoţească. Voievodul nu ştia dacă în vorbele prinţului nu se ascundea batjocura, totuşi gândul plecării nu-l părăsi, fiindcă polcovnicii lui Wiśniowiecki se uitau chiorâş la el şi era limpede că în oricare altă oaste mai puţin disciplinată ar fi izbucnit nemulţumirea împotriva lui.

Se înclină deci şi ieşi: polcovnicii se împrăştiară şi ei, fiecare la steagul lui, ca să-l pregătească pentru marş; rămase numai Skrzetuski cu prinţul.

― Ce fel de oşteni slujesc sub flamurile lui Osiński şi Korycki? întrebă prinţul.

― De mâna-ntâi, mai buni nici că se poate. Dragonii sunt instruiţi după moda nemţească, iar în garda de pedestraşti sunt numai veterani din Războiul de treizeci de ani. Când i-am văzut, am crezut că sunt
triarii
{147}
romani.

― Sunt mulţi?

― Două polcuri, cu dragonii; trei mii de oameni cu toţii.

― Păcat, mare păcat, cu asemenea oşteni puteam să facem multe!

Pe faţa prinţului se întipărise suferinţa. După o clipă rosti, ca şi când ar fi vorbit cu sine însuşi:

― Din nefericire, au ales asemenea căpetenii tocmai în aceste vremuri de restrişte! Ostroróg era bun, dacă războiul s-ar putea înlătura cu frumuseţea vorbirii şi cu latina; Koniecpolski, cumnatul meu, se trage din sânge de războinici, dar e un tinerel fără experienţă, iar Zasławski e cel mai rău dintre toţi. Îl cunosc de mult. E un om cu inima mică şi mărginit la minte. Se pricepe să moţăie deasupra urciorului cu mied şi să scuipe dincolo de burtă, nu să conducă oştile… Eu nu pot să spun astea în gura mare, ca să se creadă că mă roade
invidia,
dar prevăd că vor veni nenorociri cumplite. Şi asta acum, tocmai acum aceşti oameni au pus mâna pe cârmă! Doamne, Dumnezeule, întoarce acest pahar de la mine! Ce se va întâmpla cu ţara? Când mă gândesc la asta, prefer să mor, sunt foarte obosit şi îţi spun că nu mai am mult de trăit. Sufletul e dornic de luptă, dar trupul nu mai are putere.

Other books

La muerte de la hierba by John Christopherson
The Woman He Married by Ford, Julie
Sex & Sourdough by A.J. Thomas
United States Of Apocalypse by Mark Tufo, Armand Rosamilia
The Fallen Angel by David Hewson
Elle by Douglas Glover
Erica's Choice by Lee, Sami
White Lilies by Bridgestock, RC