Authors: Henryk Sienkiewicz
― Aici suntem în siguranţă, ne apără pădurile, îi răspunseră ei prinţului. Nimeni nu răzbate până aici.
― Păi eu cum am străbătut aceste păduri? vorbi prinţul.
― Luminăţia Ta le-ai străbătut, dar gloatele n-o să izbutească. Ho! ho! Păduri ca acestea!…
Şi nu voiau să meargă, stăruind în orbirea lor, pe care aveau s-o plătească scump, deoarece îndată după plecarea prinţului, veniră cazacii. Cetăţuia se apără cu bărbăţie vreme de trei săptămâni, apoi căzu, şi toţi cei care se găseau înăuntru fură omorâţi. Cazacii făptuiră cruzimi nemaipomenite, sfârtecând copiii şi arzând femeile la foc încet; şi nimeni nu s-a răzbunat asupra lor.
Între timp, prinţul ajunse la Lubecz, pe Nipru, unde îşi lăsă oastea să se odihnească, iar el cu prinţesa, Curtea şi carele de povară plecară la Brahin, o localitate înconjurată de păduri şi mlaştini de netrecut. O săptămână mai târziu trecu râul cu oastea. Porniră apoi spre Bobica, lângă Mozyr, şi acolo, în ziua de Joia-Verde, bătu ceasul despărţirii, fiindcă prinţesa şi Curtea aveau să plece la Turów, la soţia voievodului de Vilna, mătuşa ei, pe când prinţul se îndrepta cu oastea către Ucraina, spre focul răscoalei.
La ultimul prânz de rămas-bun luară parte prinţul, prinţesa, fetele de la Curte şi oştenii mai de soi. Printre cavaleri şi jupâniţe nu mai domnea veselia de altădată, pentru că nu erau puţine inimile sfâşiate la gândul că în curând aveau să-şi părăsească iubita, pentru care ar fi vrut să trăiască, să se bată şi să moară, şi nu puţini erau ochii, albaştri sau negri, de fecioară, care se umpleau de lacrimi de jale după alesul care pleca la război, printre plumbi şi paloşe, printre cazacii şi tătarii sălbatici… care plecau şi poate n-aveau să se mai întoarcă…
De aceea, când prinţul cuvântă, luându-şi rămas-bun de la soţie şi de la Curte, jupâniţele scoaseră ţipete de jale, ca nişte pisicuţe, iar cavalerii, mai tari de virtute, se ridicară de pe locurile lor şi, punând mâna pe mânerul săbiilor, strigară într-un glas:
― Învingem şi ne întoarcem!
― Să vă ajute Dumnezeu! răspunse prinţesa.
Zidurile şi ferestrele se cutremurară de uralele ofiţerilor.
― Trăiască prinţesa! Trăiască mama şi binefăcătoarea noastră!
― Trăiască! Să trăiască!
Oştenii ţineau la ea pentru bunăvoinţa pe care le-o arătase întotdeauna, pentru sufletul ei mare, pentru dărnicia, înţelegerea şi ocrotirea familiilor. Prinţul Jeremi o iubea mai presus de toate, pentru că erau două firi potrivite una cu alta ca două picături de apă, amândouă turnate din bronz şi aur.
Toţi se apropiau, şi fiecare îngenunchea cu paharul în mână înaintea scaunului ei, iar ea le punea mâinile pe cap, găsind pentru fiecare câteva vorbe de mângâiere. Lui Skrzetuski îi spuse:
― Mai toţi cavalerii vor căpăta la despărţire câte o iconiţă sau o panglică; pentru că nu se află aici aceea pe care Domnia Ta ai dori-o cel mai mult, primeşte de la mine, ca de la o mamă.
Spunând aceste cuvinte, scoase o cruciuliţă de aur bătută cu peruzele şi o agăţă la gâtul viteazului care-i sărută mâna cu veneraţie.
Se vedea că şi prinţul este mulţumit de darul dobândit de Skrzetuski, căci în ultima vreme îl îndrăgise şi mai mult, pentru că îi apărase demnitatea la Sici şi nu voise să ia scrisorile lui Chmielnicki. Se ridicară de la masă. Jupâniţele, prinzând din zbor vorbele pe care le rostise prinţesa pentru Skrzetuski şi socotindu-le ca o îngăduinţă, începură îndată să scoată una o iconiţă, alta o eşarfa, cealaltă o cruciuliţă – ceea ce văzând cavalerii se duseră fiecare de-a dreptul dacă nu la aleasa inimii, cel puţin la cea mai dragă. Poniatowski se apropie de Zytynska, Bychowiec de Bohowitynianka, căci aceasta îi plăcea în ultimul timp, Roztworowski de Zukówna, roşcatul Wierszułł de Skoropacka; polcovnicul Machnicki, deşi mai în vârstă, de Zawiejska; numai Anusia Borzobohata-Krasieńska, cu toate că era cea mai frumoasă dintre toate, stătea lângă fereastră singură şi părăsită. Obrajii i se împurpuraseră şi ochii acoperiţi de pleoape aruncau pieziş fulgere mânioase, dar şi rugătoare, să nu i se facă o asemenea ruşine, aşa că trădătorul de Wołodyjowski se apropie şi îi zise:
― Voiam şi eu să o rog pe jupâniţă Arma să-mi dea vreo amintire, dar m-am lăsat păgubaş, crezând că n-o să ajung până la ea de atâta înghesuială.
Obrajii Anusiei se aprinseră şi mai tare, dar răspunse fără să stea o clipă pe gânduri:
― Din alte mâini ai dori Domnia Ta să-ţi primeşti amintirea, nu dintr-ale mele, dar n-ai să capeţi nimic, pentru că dacă acolo nu e prea multă îmbulzeală, pentru Domnia Ta e totuşi prea sus.
― Lovitura era bine ţintită şi cu două ascuţişuri; mai întâi – cuprindea o aluzie la statura mică a viteazului şi, în al doilea rând, se referea la dragostea lui pentru principesa Barbara Zbaraska. Wołodyjowski o iubise mai înainte pe cea mai mare, Anna, dar de când o peţiseră, îşi înăbuşise durerea şi îşi dăruise inima Barbarei, socotind că nimeni n-o să-şi dea seama de schimbare. De aceea, când auzi vorbele Anusiei, cu toate că era un strălucit mânuitor de sabie şi de limbă, se tulbură atât de mult, încât nu mai era în stare să scoată un cuvânt şi bâlbâi la întâmplare:
― Jupâniţă, Domnia Ta ţinteşti la fel de sus, tocmai în capul lui… Podbipięta…
― Într-adevăr, pe Domnia Ta te întrece şi în paloş şi în obiceiurile alese, răspunse fata hotărâtă. Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte de el. E bine şi aşa!
Şi se întoarse către lituanian.
― Jupâne, apropie-te, jupâne! Doresc şi eu să-mi am cavalerul meu şi nu ştiu dacă aş putea afla un piept mai viteaz, pe care să-mi prind eşarfa.
Pan Podbipięta făcu ochii mari, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, apoi se aruncă în genunchi, de scârţâi duşumeaua:
― O, binefăcătoarea mea! Binefăcătoare!
Anusia legă eşarfa, după care mânuţele gingaşe dispărură cu totul sub mustăţile galbene ale lui jupân Longinus şi răsună doar un ţocăit şi un mormăit, pe care auzindu-le, Wołodyjowski rosti către porucinicul Migurski:
― Să juri că ursul strică stupul şi mănâncă mierea.
Se depărtă apoi puţin mânios, fiindcă simţea înţepătura Anusiei, pe care o îndrăgise şi el odinioară.
Prinţul îşi luă rămas-bun de la prinţesă şi, un ceas mai târziu, porni la Turów, iar oastea spre Prypeć.
Noaptea, în timp ce treceau râul şi se alcătuiau plute pentru tunuri, iar husarii supravegheau lucrul, jupân Longinus îi spuse lui Skrzetuski:
― Ei, frăţioare, nenorocire!
― Ce-ai păţit? întrebă porucinicul.
― Păi, veştile din Ucraina!
― Care veşti?
― Nu spuneau zaporojenii că Tuhai-bei a plecat cu urdia la Crîm?
― Ei, şi ce-i cu asta? N-o să plângi acum din pricina asta.
― Cum nu, frăţioare, pentru că mi-ai spus – şi ai avut dreptate – că nu pot să pun la socoteală capetele de cazaci, şi dacă au plecat tătarii, de unde să mai iau cele trei capete de păgâni? Unde să le caut? Ah, de-ai şti câtă nevoie am de ele!
Cu toate că era mâhnit, Skrzetuski zâmbi şi răspunse:
― Bănuiesc ce te doare, am văzut astăzi cum ai fost făcut cavaler.
Jupân Longinus îşi împreună mâinile:
― Aşa-i, ce să mă mai ascund, am îndrăgit-o, frăţioare, am îndrăgit-o… Iaca necazul!…
― Nu te îngrijora! Eu nu cred că Tuhai-bei a plecat, apoi să ştii că vei avea atâţia păgâni câţi ţânţari deasupra capului.
Într-adevăr, nori de ţânţari se înălţau deasupra cailor şi a oamenilor; oastea intrase într-un ţinut presărat cu mlaştini de netrecut, păduri mocirloase, lunci desfundate, râuri, râuleţe şi pâraie, un ţinut pustiu, sălbatic, acoperit de codri foşnitori, despre locuitorii căruia se cânta pe atunci:
Ş
leahticul Holota
A dat pentru fat
ă
Ciuperci întinse pe-o sfoar
ă
Ş
i din cei murgoi o oal
ă
,
P
ă
cur
ă
dou
ă
butoaie
Ş
i o dâlm
ă
de noroaie.
Prin noroaiele acelea nu creşteau numai ciuperci, ci, împotriva celor ce glăsuiau rimele, şi averi uriaşe. Cu toate că în clipa aceea oamenii prinţului, care în mare parte se născuseră şi crescuseră pe stepele înalte şi uscate de dincolo de Nipru, nu voiau să-şi creadă ochilor. Şi pe acolo, ici-colo se întindeau smârcuri şi păduri, dar aici tot ţinutul părea o mlaştină uriaşă. Noaptea era liniştită, senină şi, la lumina Lunii, cât cuprindeai cu ochii, nu se zărea nici un stânjen de pământ uscat! Pâlcuri de copaci înnegreau deasupra apei, pădurile creşteau parcă din ea, apa clipocea sub copitele cailor, apa umplea şleaurile lăsate de roţile carelor şi ale tunurilor. Wurcel fu cuprins de deznădejde.
― E un marş ciudat, spuse el, la Czernihów ne ameninţa focul, aici ne îneacă apa.
Împotriva rânduielilor firii, pământul nu oferea un reazim statornic picioarelor, se adâncea, tremura, ca şi când ar fi vrut să se deschidă şi să înghită pe cei ce umblau pe el.
Oştile trecură râul Prypeć vreme de patru zile, după care aproape în fiecare zi trebuia să răzbată peste tot felul de râuleţe şi pâraie care se scurgeau prin pământul clisos. Şi nicăieri nici urmă de pod. Toţi locuitorii foloseau luntri şi cinuri
{136}
. După câteva zile începu să se lase ceaţa şi să cadă ploile. Oamenii luptau cu ultimele puteri ca să iasă odată din aceste locuri blestemate. Prinţul îi îndemna să se grăbească. Poruncise să se doboare păduri întregi şi să se aştearnă drumuri din trunchiurile copacilor şi mergea înainte. Oştenii văzându-l că nu se cruţă deloc – era pe cal de dimineaţa până seara, împărţea porunci şi supraveghea înaintarea, călăuzindu-i pe toţi – nu îndrăzneau să murmure, cu toate că truda era aproape supraomenească. De dimineaţa până noaptea se afundau prin noroaie şi se canoneau prin lăcovişte cu toţii deopotrivă. Caii începură să-şi piardă copitele, mulţi din cei care trăgeau tunurile căzură, aşa că pedestrimea şi dragonii lui Wołodyjowski trebuia să le tragă singuri. Polcurile cele mai alese, husarii Iui Skrzetuski şi ai lui Zaćwilichowski şi cuirasierii puseră mâna pe securi ca să taie trunchiuri pentru drum. A fost un marş vestit în care, cu tot frigul, apa şi foamea, voinţa căpeteniei şi înflăcărarea oştenilor au înfrânt toate piedicile. Nimeni până atunci nu mai îndrăznise să treacă pe acolo cu oastea în timpul primăverii, când apele erau revărsate. Din fericire marşul n-a fost întrerupt de nici un atac. Oamenii de prin partea locului erau blajini şi liniştiţi, nu se gândeau la răscoală, şi cu toate că mai târziu cazacii aveau să-i aţâţe şi să le dea pildă, nu s-au îmbulzit sub flamurile lor. Aşa şi acum, priveau somnoroşi la pâlcurile de viteji care apăreau ca nişte năluci din păduri şi din mlaştini şi treceau ca un vis; dădeau călăuze şi îndeplineau tăcuţi şi ascultători tot ce li se cerea.
Prinţul, văzând acestea, opri cu asprime orice samavolnicie din partea oştenilor, aşa că în urma convoiului nu se auzeau gemete omeneşti, blesteme şi tânguiri, iar când, după trecerea oştilor, oamenii din vreun cătun aflau că trecuse cneazul Jarema, clătinau din cap, spunându-şi încet: „E bun ca pâinea caldă!”
În cele din urmă, după douăzeci de zile de sforţări supraomeneşti şi de trudă, oştile prinţului intrară în ţinuturile răsculate. Strigătul „Vine Jarema! Vine Jarema!” se răspândi prin toată Ucraina şi prin Câmpiile Sălbatice, până hăt! la Czehryn şi la Jahorlik, „Vine Jarema!” răsuna prin târguri, sate, hutoare şi cătune, iar la această veste coasele, furcile şi cuţitele cădeau din mâinile răsculaţilor, feţele păleau, cetele care îşi făceau de cap se furişau noaptea spre miazăzi, ca haitele de lupi la auzul cornurilor de vânătoare; tătarul, rătăcit după pradă, sărea de pe cal, lipindu-şi întruna urechea la pământ; prin cetăţile şi castelele necucerite încă băteau clopotele şi se cânta
Te Deum laudamus!
Leul ameninţător se aşeză la hotarul ţării răzvrătite să se odihnească.
Îşi împrospăta puterea.
CAPITOLUL XXVI
Î
N
ACEAST
Ă
VREME
C
HMIELNICKI
, după ce zăbovise un timp la Korsuń, se retrase la Bialocerkiew, unde îşi alese locul de reşedinţă. Hoarda tăbărî de cealaltă parte a râului, împrăştiindu-şi podghiazurile
{137}
prin tot voievodatul Kievului. Aşa că jupân Longinus Podbipięta se îngrijorase de prisos că n-o să-i ajungă capetele de tătari. Skrzetuski prevăzuse, pe bună dreptate, că zaporojenii prinşi de Poniatowski la Kaniów răspândiseră ştiri neadevărate. Tuhai-bei nu numai că nu plecase la Crîm, dar nu se mişcase nici până la Czehryn. Mai mult, din toate părţile soseau ciambuluri noi. Veniră mârzacii de la Azov şi Astrahan, care nu mai fuseseră niciodată în Polonia, cu patru mii de luptători; veni o urdie de douăsprezece mii de nohai, douăzeci de mii de tătari de la Biłgorod şi Budziak, odinioară vrăjmaşi înverşunaţi ai cazacilor, astăzi fraţi şi aliaţi juruiţi împotriva credincioşilor. Mai la urmă sosi însuşi hanul Islan Ghirei, cu douăsprezece mii de tătari de la Perekop. Toată Ucraina avea de suferit de pe urma acestor prieteni, nu numai şleahticii, dar şi poporul rusin, căruia îi ardeau satele, şi îi jefuiau avutul, mânând în robie bărbaţii, femeile şi copiii. În acele timpuri de grea urgie în care stăpâneau amarul, pojarurile şi vărsarea de sânge, ţăranul avea numai o scăpare: să fugă în tabăra lui Chmielnicki. Aici victima devenea jefuitor, nimicindu-şi propria ţară, dar cel puţin viaţa îi era asigurată. Pământ nefericit!… După ce izbucnise răscoala, îl pedepsise mai întâi şi îl pustiise pan Mikołaj Potocki, apoi zaporojenii şi tătarii care veniseră, chipurile, pentru slobozirea lui, iar acum îl ameninţa Jeremi Wiśniowiecki.
De aceea, cine putea, fugea în tabăra lui Chmielnicki, fugeau acolo până şi şleahticii, dacă nu mai aveau altă cale de scăpare. Datorită acestor împrejurări, Chmielnicki creştea mereu în putere şi nu pornise îndată înăuntrul Republicii, rămânând multă vreme la Białocerkiew, tocmai pentru a pune rânduială în aceste stihii sălbatice. În mâna-i de fier, se schimbau repede în putere de război. Zaporojenii încercaţi erau la îndemână, mulţimile se împărţeau în polcuri, se numeau polcovnici dintre vechii atamani de tabără şi detaşamente erau trimise să înveţe să lupte cucerind fortăreţele din împrejurimi. Era un popor de războinici înnăscuţi, potrivit pentru luptă mai mult decât oricare altul, obişnuit cu năvălirile tătarilor, cu armele, focul şi faţa sângeroasă a războiului.