Prin foc si sabie (112 page)

Noaptea era caldă, noroasă şi atât de întunecoasă, încât nu se vedea om cu om la zece paşi; nici măcar copacii nu se mai zăreau. Era într-adevăr o împrejurare prielnică pentru jupân Longinus, deşi, pe de altă parte, era nevoit să meargă foarte încet şi cu mare grijă ca să nu cadă în vreuna din gropile sau şanţurile săpate de polonezi sau de cazaci, care acopereau pe toată întinderea câmpul de bătaie.

Ajunse astfel la al doilea val de apărare, părăsit de polonezi înainte de lăsarea serii şi, trecând şanţul, o luă pieziş spre tranşeele şi şanţurile şerpuite ale cazacilor. Se opri să asculte: şanţurile erau pustii. Năvala condusă de Jeremi în urma atacului îi gonise pe zaporojenii care pieriseră sau se adăpostiseră în tabără. Puzderie de trupuri zăceau pe povârnişurile şi pe vârful acestor mormane prelungi de pământ. Jupân Longinus se împiedica întruna de morţi, trecea peste ei şi mergea înainte. Din când în când un geamăt slab sau o răsuflare abia auzită arătau că unii mai trăiau.

Dincolo de valul de apărare, câmpul larg care se întindea până la primele întărituri ridicate de căpetenii era de asemenea acoperit de morţi. Aici gropile şi şanţurile erau şi mai dese, iar tot la cincizeci de paşi se înălţau adăposturile de pământ, care semănau în întuneric cu nişte stoguri. Dar şi adăposturile erau goale. Pretutindeni domnea o tăcere adâncă, nicăieri nici un licăr de foc, nici un om; pe vechiul medean nu era nimeni în afară de morţi.

Jupân Longinus începu o rugăciune pentru sufletele celor căzuţi şi merse înainte. Zgomotele taberei polone care îl însoţiseră până la al doilea val de apărare se linişteau cu încetul, topindu-se în depărtare, până când, în sfârşit, tăcură cu totul. Jupân Longinus se opri şi privi înapoi pentru ultima dată.

Nu putu să vadă aproape nimic, fiindcă în tabără nu era nici o lumină; o singură ferestruică licărea slab la castel, ca o stea care se iveşte când şi când printre zdrenţele norilor, sau ca un licurici care aci se stinge, aci se aprinde.

„Fraţii mei, o să vă mai văd oare vreodată?” se gândi jupân Longinus.

Şi dorul năprasnic îl apăsă ca un pietroi uriaş. Abia putea să mai răsufle. Acolo unde tremura acea luminiţă înşelătoare, acolo sunt ai lui, acolo bat inimile tovarăşilor lui: prinţul Jeremi, Skrzetuski, Wołodyjowski, Zagłoba şi părintele Muchowiecki, acolo sunt oameni care ţin la el şi sunt gata să-l apere, iar aici – noapte, pustie, beznă, morţi, alaiurile sufletelor, şi în depărare – tabăra lacomă de sânge a duşmanilor blestemaţi şi crunţi. Pietroiul care-l strivea deveni prea greu până şi pentru umerii lui de uriaş. Hotărârea începu să i se clatine.

Neliniştea palidă se năpusti asupra lui în întuneric şi începu să-i şoptească la ureche: „N-ai să treci, e cu neputinţă! Întoarce-te, mai e vreme! Descarcă pistolul şi un steag întreg va alerga în ajutorul tău. Prin această tabără, printre aceşti sălbatici nu poate nimeni să se strecoare.”

Tabăra polonă, înfometată, bătută zilnic de plumbi şi de ghiulele, bântuită de moarte şi de duhoarea cadavrelor, i se părea în clipa aceea lui jupân Longinus ca un liman liniştit şi fără primejdie.

Prietenii nu i-o vor lua în nume de rău, dacă se va întoarce. Le va spune că asemenea treabă întrece puterea omenească; nu vor mai pleca nici ei şi nu vor trimite nici pe altcineva, vor aştepta mai departe îndurarea lui Dumnezeu şi a regelui.

Dar dacă Skrzetuski va pleca totuşi şi va pieri?

„În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Astea sunt ispite drăceşti, se gândi jupân Longinus. Pentru moarte sunt pregătit şi altceva mai rău nu mi se poate întâmpla. Diavolul caută să înfricoşeze un suflet slab cu locul pustiu, morţii şi întunericul, fiindcă el se foloseşte de orice împrejurare.”

Dar cum? Un viteaz ca el să se acopere de ruşine, să-şi piardă slava şi să-şi dezonoreze numele, să nu scape oştirea şi să se lepede de cununa cerească? Niciodată!

Şi porni mai departe, întinzând mâinile înainte.

Deodată zgomotele îl ajunseră din nou, dar nu dinspre tabăra polonă, ci din cealaltă parte; un murmur încă nedesluşit, dar gros şi ameninţător ca mormăitul ursului care se aude deodată în pădurea întunecată. Temerile părăsiseră sufletul lui jupân Longinus, dorul de prieteni nu-l mai apăsa şi se schimbase într-o amintire dulce; în cele din urmă, ca un răspuns la ameninţarea care venea dinspre tabăra cazacă, repetă încă o dată în gând: „Tot am să mă duc.”

După un răstimp ajunse pe câmpul pe care călărimea prinţului îi răzbise în ziua primului atac pe cazaci şi pe ieniceri. Aici, drumul era mai neted, erau mai puţine şanţuri, hârtoape şi adăposturi; nu văzu nici un mort, fiindcă cei căzuţi în luptele dinainte fuseseră îngropaţi de cazaci. Era şi ceva mai multă lumină, deoarece întinderea nu mai era presărată cu tot felul de piedici. Pământul se lăsa în jos spre miazăzi, dar jupân Longinus coti într-o parte, vrând să se strecoare printre iazul apusean şi tabără.

Mergea repede, fără poticniri, şi i se părea că în curând avea să treacă de marginea taberei, când alte zgomote îi atraseră luarea-aminte.

Se opri îndată şi, după un sfert de ceas de aşteptare, auzi un tropot care se apropia şi sforăit de cai.

„Străjile cazace!” îşi spuse el.

Deodată îi ajunse la ureche zvon de glasuri omeneşti, aşa că se repezi cât putu de repede într-o parte, şi pipăind locul cu picioarele, se prăbuşi la pământ şi încremeni, ţinând într-o mână pistolul, iar în cealaltă paloşul.

Între timp, călăreţii se apropiau tot mai mult şi, în cele din urmă, ajunseră în dreptul lui. Era atât de întuneric, încât nu putu să-i numere, dar auzea fiecare vorbă.

― Le-o fi lor greu, dar nici nouă nu ne este uşor, rosti un glas somnoros. Ehe, câţi cazaci n-au muşcat pământul!

― Doamne! se văita al doilea. Se vorbeşte că se apropie regele… Ce se va întâmpla cu noi?

― Hanul e mânios pe tătucul nostru şi tătarii ameninţă că ne vor lua robi, dacă nu vor avea pe alţii.

― Se bat cu ai noştri şi pe păşuni. Tătucul a poruncit să nu mai umble nimeni pe lângă hergheliile lor, fiindcă cine se duce pe acolo, nu se mai întoarce.

― Am auzit că printre bazargii s-ar găsi leşi prefăcuţi. Mai bine nu porneam războiul ăsta!

― Acum e mai rău decât înainte.

― Ce e mai rău, e că vine regele cu oastea leşească.

― Hei, la Sici ai fi dormit acum, dar aici umbli pe întuneric, ca un lup.

― Sforăie caii, pe aici trebuie să rătăcească lupii. Glasurile se depărtară cu încetul şi se stinseră. Jupân Longinus se ridică şi merse mai departe.

Începu să cearnă ca prin sită o ploaie măruntă ca ceaţa. Se făcu şi mai întuneric.

Spre stânga, jupân Longinus văzu licărind la o depărtare de câteva sute de paşi o luminiţă plăpândă, apoi a doua şi a treia, a zecea. Acum era sigur că se află pe aceeaşi linie cu tabăra.

― Luminile erau rare şi firave – dormeau pesemne cu toţii şi numai unde şi unde poate beau sau pregăteau mâncarea pentru ziua de mâine.

„Slavă Domnului că sunt după atac şi după ieşirea prinţului, îşi spuse jupân Longinus. Trebuie să fie osteniţi de moarte.”

Nu-şi sfârşi bine gândul, când auzi iarăşi tropot de cai; venea alt rând de străji.

În acest loc pământul era plin de adâncituri, aşa că îi fu mai uşor să se ascundă. Străjile trecură atât de aproape, încât mai să calce peste jupân Longinus. Din fericire, caii care se obişnuiseră cu trupurile oamenilor căzuţi, nu se speriară. Jupân Longinus plecă mai departe.

Pe o întindere de o mie de paşi nimeri peste încă două cete de caraulă. Se vede că locul înconjurat de care era păzit ca ochii din cap. Jupân Longinus se bucura în sinea lui că nu întâlneşte străji de pedestraşi, care se puneau de obicei pe lângă tabără pentru a da de ştire străjilor călare.

Dar bucuria îi fu de scurtă durată. Abia făcuse câteva zeci de paşi, când o siluetă neagră se iţi înaintea lui, nu mai departe de zece paşi. Deşi nu era fricos, jupân Longinus simţi o furnicătură uşoară prin şale. Era prea târziu să mai dea înapoi şi să ocolească. Silueta se mişcă, pesemne că-l văzuse.

Urmă o clipă de şovăială, scurtă ca o zbatere de pleoape. Deodată se auzi un glas înăbuşit:

― Wasyl, tu eşti?

― Eu, răspunse încet jupân Longinus.

― Horilcă ai?

― Am.

― Dă-mi şi mie.

Jupân Longinus se apropie.

― De ce eşti atât de înalt? întrebă glasul dintâi speriat. Ceva începu să se vânzolească în întuneric. Un strigăt scurt, sugrumat în aceeaşi clipă: „Doam!…” se smulse din gura străjii, apoi se auzi un pârâit de oase frânte, un horcăit slab şi o siluetă căzu greoi la pământ.

Jupân Longinus îşi urmă calea.

Dar nu pe aceeaşi linie, fiindcă aceasta era linia străjilor, ci se apropie şi mai mult de tabără, vrând să se furişeze printre rândul de caraule şi şiragul de care. Dacă nu mai era nici o linie de pază, jupân Longinus putea să întâlnească pe această fâşie goală doar pe cei care plecau din tabără să schimbe străjile. Cetele de caraule călări n-aveau ce căuta pe aici.

În curând se văzu că într-adevăr nu mai era nici un rând de străji. În schimb, tabăra nu era mai departe ca la două aruncături de săgeată şi, lucru de mirare, părea că se apropie din ce în ce mai mult, cu toate că jupân Longinus se străduia să meargă paralel cu şirul carelor.

Se văzu, de asemenea, că în tabără nu dormeau cu toţii. Ici şi colo se mai vedeau oameni aşezaţi în jurul focurilor mocnite, într-un loc se înălţa un foc mai mare decât celelalte, atât de mare, că lumina ajungea până la jupân Longinus, aşa că viteazul fu nevoit să se retragă iarăşi spre rândul străjilor, ca să nu treacă prin fâşia de lumină. De departe, jupân Longinus desluşi aproape de bobotaie, spânzuraţi de bârne aşezate cruciş, boii pe care măcelarii îi jupuiau de piele. Grupuri mari de oameni stăteau şi priveau la ei. Câţiva cântau încet din fluier. În această parte a taberei se aflau păstorii. Celelalte rânduri de care se pierdeau în întuneric.

Peretele de care, luminat de licăririle firave ale focurilor, era iarăşi parcă mai aproape de jupân Longinus. La început era numai în dreapta lui. Deodată băgă de seamă că se iveşte şi înaintea lui.

Atunci se opri şi se gândi ce are de făcut. Era împresurat. Tabăra cazacilor, a tătarilor şi locurile năpădite de gloatele ţăranilor răzvrătiţi înconjurau ca un inel tot Zbarażul. În mijlocul acestui inel se aflau cetele de strajă care vegheau să nu se strecoare nimeni.

Jupân Longinus se găsea într-o situaţie groaznică. Avea de ales: să se furişeze printre care sau să caute alt drum printre cazaci şi tătari. Altfel trebuia să rătăcească până în zori în acest cerc uriaş; poate numai dacă voia să se întoarcă la Zbaraż, dar şi în acest caz putea să cadă în mâinile străjilor. Înţelese totuşi că locul nu îngăduia carelor să stea unul lângă altul. Rândurile lor trebuiau să se întrerupă pe undeva, trebuiau să fie din loc în loc căi de intrare şi de ieşire pentru călărime. Jupân Longinus se hotărî să caute o astfel de trecere, şi în acest scop se apropie şi mai mult de care. Lumina focurilor care mai ardeau ici şi colo putea să-l trădeze, dar, pe de altă parte, îi folosea, fiindcă fără ea n-ar fi văzut nici carele şi nici golurile dintre ele.

După un sfert de ceas de căutări, găsi, în sfârşit, drumul de trecere şi-l recunoscu destul de uşor, căci arăta ca o fâşie neagră printre care. Pe acest loc liber nu erau focuri şi nu puteau să fie nici cazaci, deoarece pe aici trebuia să iasă călăreţii. Jupân Longinus se lăsă pe burtă şi începu să se târască spre gura neagră ca şarpele spre gaură.

Se scurse un sfert de ceas, o jumătate, şi el se târa mereu rugându-se şi încredinţându-şi trupul şi sufletul în seama puterilor cereşti. Se gândea că poate soarta întregului Zbaraż atârna în clipa aceea numai de el, dacă izbutea să se strecoare prin această fâşie îngustă de pământ, aşa că se ruga nu numai pentru el, ci şi pentru cei care se rugau în întărituri pentru el.

Pe amândouă părţile era linişte deplină. Nu se vedea ţipenie de om, caii nu sforăiau, nu lătra nici un câine, şi jupân Longinus trecu. Acum zărea înnegrind înainte tufişurile înapoia cărora creştea dumbrava de stejar, dincolo de dumbravă se întindea codrul până hăt, la Toporów, iar dincolo de codru se afla regele, mântuirea şi slava înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ce mai însemna tăierea celor trei capete alături de această faptă, pentru care era nevoie de ceva mai mult decât de un braţ de fier!

Jupân Longinus simţea această deosebire, dar inima-i curată nu se umplu de trufie, ci se topi în lacrimi de mulţumire, ca inima unui copil.

După aceea se ridică şi porni mai departe. De cealaltă parte a carelor, străjile erau rare sau nu erau deloc, aşa că putea să le ocolească mai uşor. Între timp ploaia se înteţise şi foşnea prin desişuri, acoperindu-i paşii. Jupân Longinus îşi luă la spinare picioarele lungi şi mergea strivind tufişurile ca un uriaş care întindea un pas cât cinci de-ai lor. Carele rămâneau tot mai departe, dumbrava se apropia tot mai mult şi odată cu ea mântuirea.

Iată şi stejarii! Sub ei întunericul e tot atât de negru, ca pe celălalt tărâm. Dar cu atât mai bine. Se iscase un vânticel uşor, care foşnea printre frunzele stejarilor, de credeai că îngânau o rugăciune: „Doamne mare şi milostiv, ocroteşte-l pe acest viteaz, căci sluga ta este şi fiul credincios al acestui pământ, pe care am crescut spre slava ta!”

O milă şi jumătate îl desparte acum pe jupân Longinus de tabăra polonă. Fruntea i se îmbrobonează de sudoare, aerul devine fierbinte, de parcă se pregăteşte de furtună, dar viteazul nu se teme de furtună, merge mai departe, cu îngerii cerului cântându-i în inimă. Dumbrava se răreşte. Începe cea dintâi luncă. Stejarii foşnesc mai tare, ca şi când ar vrea să-i spună: „Mai aşteaptă, printre noi nu e nici o primejdie”, dar cavalerul n-are vreme de pierdut şi se avântă în lunca deschisă. Numai la mijloc se afla un stejar mai puternic decât ceilalţi. Jupân Longinus se îndreptă spre el.

Deodată, când se găsea la numai cincisprezece paşi, de sub ramurile stufoase ale uriaşului, ies vreo douăzeci de făpturi întunecate, care se apropie cu sărituri de lup de cavaler.

― Cine eşti tu? Cine eşti?

Vorbesc o limbă neînţeleasă, pe cap poartă chipie ţuguiate: sunt tătari, herghelegiii care s-au adăpostit aici de ploaie.

În clipa aceea un fulger roşu lumină lunca, stejarul, chipurile sălbatice ale tătarilor şi pe şleahticul uriaş.

Un strigăt înfricoşător cutremură văzduhul şi lupta se încinse cât ai clipi din ochi.

Tătarii se repeziră la jupân Longinus, cum se reped lupii la un cerb, şi-l înşfăcară cu braţe vânjoase, dar el se scutură numai şi toţi potrivnicii căzură de pe el, cum cad fructele coapte din copac. După care înspăimântătorul „Rupe-glugă” hârşcâi ieşind din teacă şi îndată se auziră gemete, urlete, strigăte de ajutor, vâjâitul paloşului, horcăitul celor căzuţi, nechezatul cailor speriaţi şi zăngănitul săbiilor frânte ale tătarilor. Lunca liniştită până atunci răsuna de toate glasurile sălbatice pe care le poate scoate gâtlejul omenesc.