Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

Prin foc si sabie (38 page)

BOOK: Prin foc si sabie
4.55Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

― O, nu, stăpâne!

― Dar până mâine la amiază?

― La amiază poate.

― Şi încotro s-o apuc?

― Drept pe drum.

― E vreun drum?

― Cneazul Jarema a poruncit să fie, şi este.

Jupân Zagłoba vorbise într-adins foarte tare ca să-l audă mai mulţi seimeni, cu toată zarva.

― Daţi-le şi lor horilcă, le spuse cazacilor, arătând spre ţărani, dar mai întâi daţi-mi şi mie nişte mied, că e cam răcoare.

Unul dintre seimeni scoase dintr-un butoi o oală de patru ocale de mied de trei ani, o aşeză într-o căciulă şi i-o dădu lui jupân Zagłoba.

Şleahticul o apucă grijuliu cu amândouă mâinile, ca să nu se verse licoarea, lipi buza oalei de mustăţi şi, lăsându-şi capul pe spate, începu să bea încet, fără să răsufle.

Bău, bău – până când cazacii începură să se mire. „Îl vezi? şopteau între ei. Fir-ar să fie!”

Între timp capul lui Zagłoba se înclina treptat pe spate, până când se aplecă de tot; într-un târziu îndepărtă oala de faţa înroşită, scoase o buză înainte, ridică din sprâncene, spunându-şi parcă sieşi:

― Oho, nu-i rău deloc; e stătut bine. Se vede dintr-odată că nu e rău. Păcat de asemenea mied pentru gâtlejurile voastre necioplite. Pentru voi era bună şi braga. Straşnic mied, straşnic, simt că m-a uşurat şi mi-a adus puţină mângâiere.

Jupân Zagłoba se simţea într-adevăr mai bine, mintea i se lumina, îi revenea buna dispoziţie şi se vedea că sângele lui, amestecat cu mied, alcătuia licoarea aleasă, despre care spunea că răspândeşte în tot trupul bărbăţia şi curajul.

Le făcu semn cazacilor că pot să bea mai departe, apoi se întoarse şi străbătu cu paşi mari toată curtea, uitându-se prin toate colţurile; trecu podeţul şi coti după îngrăditura de apărare, ca să vadă dacă străjile păzesc cum se cuvine conacul.

Prima caraulă dormea, a doua, a treia şi a patra la fel. Erau osteniţi de drum, şi pe deasupra veniseră beţi la locurile de strajă, aşa că adormiseră numaidecât.

― Aş putea să şi fur pe vreunul din ei, ca să am slugă la îndemână, mormăi jupân Zagłoba.

Zicând acestea, se întoarse de-a dreptul în curte, intră iarăşi în tinda înfricoşătoare, se duse la Bohun şi, văzând că atamanul nu dă semne de viaţă, se retrase spre uşa Helenei şi, deschizând-o încet, intră într-o odaie, în care se auzea parcă un murmur de rugăciune.

La drept vorbind, aici era iatacul cneazului Wasyl, dar Helena se afla alături de orb, în apropierea căruia se simţea ferită de primejdie. Wasyl îngenunchease în faţa icoanei Sfintei Precista, înaintea căreia ardea candela, şi Helena lângă el; amândoi se rugau cu voce tare. Văzându-l pe Zagłoba, îşi întoarse privirile înfricoşate spre el. Zagłoba îşi puse un deget pe buze.

― Jupâniţă, rosti, eu sunt prietenul lui Skrzetuski.

― Scapă-mă! răspunse Helena.

― Tocmai de aceea am şi venit aici, lasă-te în seama mea.

― Ce trebuie să fac?

― Trebuie să fugim, câtă vreme diavolul ăsta zace fără suflare.

― Şi ce să fac eu?

― Îmbracă-te în haine bărbăteşti şi să ieşi când voi ciocăni în uşă.

Helena şovăia. Neîncrederea îi luci în priviri.

― Să mă încred în Domnia Ta?

― Ce altceva poţi să mai faci?

― Adevărat; prea adevărat. Dar jură că n-ai să mă trădezi.

― Jupâniţă, ţi-ai pierdut minţile. Dar dacă vrei, pot să jur. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta cruce. Aici te aşteaptă pierzarea, scăparea e în fugă.

― Aşa-i, aşa-i.

― Îmbracă-te cât mai repede în straie bărbăteşti şi aşteaptă.

― Şi Wasyl?

― Care Wasyl?

― Fratele meu cu mintea rătăcită, spuse Helena.

― Pe Domnia Ta te ameninţă primejdia, nu pe el, răspunse Zagłoba. Dacă e nebun, pentru cazaci e sfânt. Am şi văzut că-l socotesc drept proroc.

― Aşa este. El n-are nici o vină faţă de Bohun.

― Trebuie să-l lăsăm aici, altfel ne pierdem viaţa, şi pan Skrzetuski odată cu noi. Grăbeşte-te, jupâniţă.

Cu aceste cuvinte, jupân Zagłoba părăsi încăperea şi se duse drept la Bohun.

Atamanul era palid şi fără putere, dar avea ochii deschişi.

― Îţi e mai bine? întrebă Zagłoba. Bohun vru să vorbească, dar nu fu în stare.

― Nu poţi să vorbeşti?

Bohun mişcă din cap în semn că nu poate, şi în aceeaşi clipă suferinţa i se întipări pe faţă. Îl dureau rănile din cauza mişcării pe care o făcuse.

― Nici să strigi nu mai poţi?

Bohun făcu semn numai din ochi că nu poate.

― Nici să te mişti? Acelaşi răspuns.

― E cum nu se poate mai bine, că nu poţi să vorbeşti, nici să te mişti, în scurt timp eu o să plec cu tânăra cneaghină la Łubnie. Dacă nu ţi-o suflu eu de sub nas, îi dau voie unei vrăjitoare bătrâne să mă macine într-o râşniţă şi să facă unsoare pentru râie din mine. Cum, ticălosule? Crezi că nu m-am săturat de tine, crezi că am să mă mai înjosesc mult cu un bădăran ca tine? Netrebnicule, ai crezut că pentru vinul tău, pentru arşicele şi dragostele tale necioplite am să făptuiesc moarte de om şi să plec cu tine la răsculaţi? Nu, frumuşelule, nimic din toate astea!

Pe măsură ce jupân Zagłoba se însufleţea, ochii neguroşi ai tânărului ataman se lărgeau tot mai mult. Visa oare, era aievea sau era vreo glumă de-a lui Zagłoba?

Iar jupân Zagłoba vorbea mai departe.

― Ce te holbezi ca un pisoi la slănină? Ce, crezi că n-am s-o fac? Poate mă rogi să duc închinăciune cuiva la Łubnie?

― Să-ţi trimită un felcer de acolo, sau poate să-ţi angajez pe meşterul prinţului care se îndeletniceşte cu îngropăciunile?

Faţa palidă a atamanului era înfricoşătoare. Înţelese că Zagłoba spune adevărul, ochii îi aruncară fulgere de deznădejde şi de turbare, iar faţa i se înroşi ca para focului. Făcu o sforţare supraomenească, se ridică în capul oaselor şi din gură i se smulse strigătul:

― Hei, seime…

Nu apucă să sfârşească, deoarece jupân Zagłoba îi aruncă pe cap cu iuţeala fulgerului propriul veşmânt, şi într-o clipă îl răsuci bine, după care îl trânti pe spate.

― Nu striga, că îţi face rău, spuse încet, răsuflând adânc. Ar putea să te doară capul mâine, de aceea am grijă de tine, ca un bun prieten. Aşa-i, acum o să-ţi fie şi cald, o să dormi bine şi n-o să mai răguşeşti. Şi ca să nu-ţi rupi bandajele, am să-ţi leg mâinile, fac totul
per amicitiam,
ca să-mi păstrezi o bună amintire.

Înfăşură mâinile cazacului cu o curea şi strânse nodul; cu a lui îi legă picioarele. Atamanul nu mai simţea nimic, pentru că leşinase.

― Bolnavul trebuie să stea liniştit, spunea, ca să nu i se urce furia la cap şi să-i vie
delirium.
Ei, rămâi sănătos; aş putea să înfig cuţitul în tine, poate că şi folosul mi-ar fi mai mare, dar mi-e ruşine să ucid ca un necioplit. E altceva dacă o să te înăbuşi până mâine-dimineaţă, că nu ai fi singurul porc care a păţit-o aşa. Rămâi cu bine.
Vale et me amnantem redam
{119}
. S-ar putea să ne mai întâlnim vreodată, dar dacă eu am să mă zbat pentru asta, să mă jupoaie de piele şi să facă din ea profile
{120}
.

Acestea fiind spuse, jupân Zagłoba ieşi în tindă, stinse focul de pe vatră şi ciocăni în uşa de la odaia lui Wasyl. O siluetă zveltă ieşi numaidecât.

― Domnia Ta eşti, jupâniţă? întrebă Zagłoba.

― Eu sunt.

― Haidem, numai să ajungem la cai. Sunt beţi cu toţii, şi noaptea e întunecoasă. Până când se trezesc, o să fim departe. Cu grijă, aici zac cnejii morţi!

― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şopti Helena.

 

CAPITOLUL XIX

 

Doi
C
Ă
L
Ă
RE
Ţ
I
ÎNAINTAU
T
Ă
CU
Ţ
I
şi încet prin vâlceaua împădurită care se întindea până la conacul de la Rozłogi. Noaptea era foarte întunecoasă, Luna scăpătase de mult şi norii acopereau tot orizontul. Prin râpă nu se vedea la trei paşi înaintea cailor care se poticneau mereu de rădăcinile copacilor ieşite de-a curmezişul drumului. Merseră multă vreme cu cea mai mare grijă, şi abia când ajunseră la capătul vâlcelei şi zăriră stepa întinsă, luminată slab de lucirile norilor, unul dintre călăreţi şopti:

― La galop!

Porniră ca două săgeţi slobozite din arcurile tătarilor şi numai tropotul cailor alerga în urma lor. Stepa întunecată părea că fuge de sub picioarele cailor. Stejarii singuratici care creşteau ici-colo pe marginea drumului se arătau şi piereau ca nişte năluci; goniră aşa vreme îndelungată fără să se odihnească o clipă şi să-şi tragă sufletul, până când caii îşi ciuliră urechile şi începură să sforăie de oboseală; fuga le era greoaie şi încetinită.

― N-avem încotro, trebuie să lăsăm caii mai încet, spuse călăreţul rotofei.

Zorii începeau să alunge noaptea din stepă. Întinderi tot mai mari se iveau din întuneric, începeau să se vadă scaieţii de stepă, copacii îndepărtaţi, colinele; văzduhul se pătrundea de tot mai multă lumină. Luciri alburii limpeziră şi feţele călăreţilor.

Erau jupân Zagłoba şi Helena.

― N-avem încotro, trebuie să lăsăm caii mai încet, repetă Zagłoba. Ieri au bătut drumul de la Czehryn până la Rozłogi fără pic de odihnă. N-o să mai reziste multă vreme, şi mă tem să nu cadă de tot. Cum te simţi, jupâniţă?

Aici jupân Zagłoba se uită la tovarăşa-i de călătorie şi strigă, fără să-i mai aştepte răspunsul.

― Îngăduie-mi, jupâniţă, să te văd la lumina zilei. Ho, ho! sunt hainele fraţilor? Nimic de zis, eşti un căzăcel foarte frumuşel. De când mă aflu pe lume, n-am mai avut un asemenea copil de casă; cred că jupân Skrzetuski o să mi-l ia. Dar ce-i asta? Pentru Dumnezeu, jupâniţă, strânge-ţi părul, că toată lumea ghiceşte că eşti femeie.

Într-adevăr, pe umerii Helenei cădeau fuioare de păr negru, despletit de goană şi de umezeala nopţii.

― Încotro mergem? întrebă legându-şi părul cu amândouă mâinile şi silindu-se să-l bage sub calpac.

― Încotro vedem cu ochii.

― Nu mergem la Łubnie?

Pe faţa Helenei se răsfrânse teama, iar în privirea iute, pe care i-o aruncă lui Zagłoba, se citea iarăşi neîncrederea.

― Jupâniţă, sunt un om cu scaun la cap, şi, crede-mă, le-am ticluit bine pe toate. Planul meu se întemeiază pe următoarea zicală înţeleaptă: nu fugi acolo unde ştii că te caută. Dacă ne caută în clipa asta, apoi ne caută spre Łubnie, fiindcă ieri am întrebat în gura mare de drum, iar la plecare l-am vestit pe Bohun că vom fugi acolo.
Ergo:
fugim către Czerkasy. Se vor lua după noi abia după ce se vor convinge că n-am fugit la Łubnie, iar asta o să le ia vreo două zile. În acest timp noi ajungem la Czerkasy, unde se află acum steagurile polone conduse de pan Piwnicki şi pan Rudomina. Nu mai vorbesc că la Korsuń e toată armia hatmanilor. Înţelegi, jupâniţă?

― Înţeleg, şi am să fiu recunoscătoare Domniei Tale câte zile voi avea. Nu ştiu cine eşti, de unde ai răsărit la Rozłogi, dar cred că Dumnezeu te-a trimis să mă aperi şi să mă scapi, pentru că mai repede mi-aş fi înfipt cuţitul în inimă, decât să mă las în puterea acelui tâlhar.

― E un balaur îndârjit împotriva nevinovăţiei Domniei Tale, jupâniţă.

― Ce i-am făcut, nefericita de mine, de mă prigoneşte atâta? Îl cunosc de mult timp şi l-am urât întotdeauna, fiindcă mi-a fost frică de el. Numai eu sunt pe lumea asta, de m-a îndrăgit şi a vărsat atâta sânge din pricina mea, de mi-a omorât fraţii?… Doamne, când mi-aduc aminte, îmi îngheaţă sângele în vine. Ce să mă fac, unde am să mă ascund de el? Domnia Ta să nu te miri de văicărelile mele, dar sunt atât de nenorocită şi mi-e atât de ruşine de dragostea asta, că ar fi mai bine de o sută de ori să mor.

Obrajii Helenei se acoperiră de flăcări, peste care se scurseră două lacrimi stoarse de mânie, de dispreţ şi durere.

― Nu zic că familia voastră n-a fost lovită de o mare nenorocire, rosti jupân Zagłoba, dar îngăduie-mi, jupâniţă, să-ţi spun că în parte rudele Domniei Tale şi-au făcut-o cu mâna lor. Nu trebuia să te făgăduiască întâi cazacului şi apoi să-l trădeze; când a aflat, s-a mâniat atât de tare, încât toate câte i le-am spus ca să-l opresc au fost zadarnice. Îmi pare rău de fraţii tăi ucişi, mai ales de cel mai tânăr, că era aproape un copil, şi se vedea dintr-odată că ar fi ajuns un mare viteaz.

Helena începu să plângă.

― Jupâniţă, lacrimile nu se potrivesc cu veşmintele pe care le porţi, aşa că şterge-le şi zi că aşa a fost voia Domnului. Tot Dumnezeu o să-l pedepsească şi pe ucigaş, care a şi fost pedepsit, pentru că a vărsat sânge omenesc în zadar, iar pe Domnia Ta, singurul şi cel mai însemnat scop al lui, te-a pierdut.

Jupân Zagłoba tăcu, dar după o clipă urmă:

― Ei, ce mi-ar mai tăbăci pielea, dragă Doamne, dacă ar pune mâna pe mine! Mi-ar face-o ca de şopârlă. Domnia Ta nu ştii că eu am primit cununa de mucenic la Galata de la turci; dar una îmi ajunge, alta nu mai doresc, şi tocmai de aceea ne îndreptăm spre Czerkasy şi nu spre Łubnie. Ar fi fost bine să ne adăpostim sub ocrotirea prinţului, dar dacă ne-ar fi ajuns din urmă? Ai auzit şi Domnia Ta că atunci când dezlegam caii de la conovăţ, s-a trezit un slujitor al lui Bohun. Ce se întâmpla dacă da
larum?
Ar fi fost într-o clipă gata de drum, şi după un ceas ne-ar fi prins, pentru că ei au acolo caii odihniţi ai cnejilor, iar eu n-am avut vreme să aleg. Jupâniţă, îţi spun eu, Bohun ăsta e o fiară sălbatică. Mi-e atâta de lehamite de el, că aş prefera să văd un diavol în locul lui.

― Doamne, păzeşte-ne de el.

― Şi-a pus singur laţul de gât. A părăsit Czehrynul cu toată porunca hatmanului, punându-se împotriva voievodului rusin. Nu mai are altceva de făcut, decât s-o şteargă la Chmielnicki. O să-i cam piară curajul, dacă Chmielnicki va fi bătut, iar asta putea să se şi întâmple până acum. Dincolo de Krzemieńczuk, Rzędzian a întâlnit oştile conduse de Barabasz şi Krzeczowski, care se îndreptau asupra lui Chmiel, şi în afară de asta, pan Stefan Potocki înainta cu husarii pe uscat; dar Rzędzian a stat zece zile la Krzemieńczuk să-şi dreagă şaica, aşa că până a ajuns el la Czehryn, bătălia putea să aibă loc. Aşteptam veşti dintr-o clipă în alta.

― Aşadar Rzędzian aducea scrisori de la Kudak? întrebă Helena.

― Întocmai, erau scrisorile lui jupân Skrzetuski către cneaghină şi către Domnia Ta, dar i le-a luat Bohun; a aflat totul din ele, l-a lovit îndată cu muchia baltagului pe Rzędzian şi a purces asupra Kurcewiczilor, să se răzbune.

BOOK: Prin foc si sabie
4.55Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

Other books

The Compelled by L J Smith
At the Queen's Summons by Susan Wiggs
Lauraine Snelling by Breaking Free
Lessons in Loving a Laird by Michelle Marcos
What Men Want by Deborah Blumenthal